W.A. Mozart va umple sălile de concerte încă mulți ani de aici înainte, n-am nicio îndoială din acest punct de vedere. Asta nu înseamnă că fanii muzicii lui sunt mai concesivi în ceea ce privește calitatea interpretărilor și a adaptărilor, deși e una dintre cele mai flexibile și pretabile opere componistice la adaptări dintre cele mai diverse și trăznite chiar, fără să se piardă aproape nimic din frumusețea și unicitatea partiturilor articulate fără nicio greșeală de marele compozitor austriac.
Mozart Week in Residence este un program alcătuit de Rolando Villazón pentru Festivalul Internațional George Enescu și a cuprins o serie de concerte – foarte diferite între ele ca mod de alcătuire în sine – dar și conferințe de specialitate. Cameratei Salzburg i-a revenit plăcuta sarcină de a-l face auzit pe Mozart sub cupola Ateneului Român. Din punctul meu de vedere au riscat enorm propunând un program în care au alternat compoziții pentru voce și orchestră cu părți din simfonii. Au riscat și au câștigat și nu prea inimile melomanilor. Deși aplauzele au fost îndelungi și furtunoase la final de concert sau în timpul acestuia, senzația (mea) de la final a fost una similară cu cea pe care o resimt când mă așez la o masă încărcată cu bunătăți, gust din toate dar nu mă satur. Cu alte cuvinte, ar fi fost loc de mult mai bine din punctul de vedere al structurării programului de concert.
La ceas de amiază nu-ți propui să asculți Requiemul, după cum nu vrei poate să asculți nu știu ce interpretare sofisticată și/sau profundă la o simfonie oarecare. Dar asta nu mă face să accept ca fiind utilă separarea Simfoniei nr. 35 în re major K 385, „Haffner” în două secțiuni, prima parte fiind separată de celelalte două de cele două arii cântate de Mojca Erdmann (Ch´ìo mi scordi di te), respectiv Rolando Villazón (Va dal furor portata). Știu că în sală au fost foarte mulți admiratori ai tenorului, care au venit special să-l asculte și să-l vadă (dovadă că cineva din primele rânduri îi tot făcea fotografii, deși anunțul serii a fost foarte clar, Villazón însuși trebuind să-i facă semn de pe scenă că nu vrea să fie fotografiat/înregistrat). Dar sunt convinsă că au fost și spectatori asemenea mie, care îl iubesc pe Mozart și pentru sonatele, simfoniile și concertele lui; eu fac parte din categoria celor care îți nominalizează simfoniile înaintea operelor, deși plăcerea audiției e similară în cea mai mare parte. Intercalarea aceasta a dus și la apariția unor (mici ca dimensiune) timpi morți, necesari reamplasării membrilor orchestrei, mutării pianului etc. Poate că și aceștia, cumulați, au condus la senzația de care pomeneam mai sus.
Un alt efect nedorit care a apărut ca urmare a felului cum s-a structurat programul a fost acela de voce acoperită – în prima parte a concertului Rolando Villazón efectiv a fost acoperit de orchestră, tenorul părându-mi un pic obosit și dominat de moment. Abia în a doua parte a serii și-a mai revenit în formă, dar nici atunci nu mi s-a părut că a excelat vocal. A compensat din plin însă prin dialogul cu sala, postura de one-man-show venindu-i mănușă. Indubital, Rolando Villazón iubește muzica lui Mozart, e tot un spirit mozartian, numai că din prea multă dragoste tinde să treacă în planul doi exact ce este mai important – muzica și spiritul marelui compozitor.
Mojca Erdmann mi s-a părut mai în formă decât marele tenor, fiind mai aproape de ceea ce mulți din sală au așteptat să se audă. Soprana de origine germană a avut atitudinea care trebuie în Bella mia fiamma, dar în Ch´ìo mi scordi di te s-au văzut anii de scenă (mulți, căci ea cântă încă din copilărie, când a făcut parte din corul de copii al Operei de Stat din Hamburg. Și-a dozat foarte bine vocea și gesturile, și-a corectat postura discret și a fost într-o permanentă comunicare cu partenerii de scenă – pianista și membrii orchestrei.
Simfonia concertantă pentru vioară, violă și orchestră în mi bemol major K 364/320d cu Akiko Suwanai la vioară și Timothy Ridout la violă nu m-a impresionat în mod special, deși cei doi s-au străduit să cânte in spiritu. Poate că un pic de vitalitate și de spontaneitate ar fi schimbat soarta interpretării celor doi.
Camerata Salzburg va rămâne un reper al concertelor cu muzică scrisă de Mozart, în ciuda sincopelor și erorilor de natură umană. Poate că un astfel de concert are menirea să ajute la reconfigurarea unui drum proiectat inadecvat. Deși n-au fost erori grave, rateuri care să zgârie timpanele concertul de la Ateneul Român nu se înscrie în seria celor de referință. Plutește în aer așteptarea finalului de festival, spectatorii par deja resemnați că abia peste doi ani vor mai avea șansa unor întâlniri memorabile cu mari muzicieni ai lumii și peste toate a mai venit și toamna. Așa se face că îmi fuge gândul la ce va fi. Și bine ar fi să avem un Requiem de Mozart cântat așa cum trebuie la ediția din 2021 a Festivalului Internațional George Enescu.
