Atunci când dirijează Orchestra Academiei Naționale „Santa Cecilia” din Roma, Daniele Gatti se întoarce la matcă. Înainte de a-și începe marea carieră internațională, Gatti și-a făcut un nume ca tânăr director muzical al Academiei, la începutul anilor 1990. Talentul său ieșit din comun, demonstrat atunci împreună cu una dintre cele mai vechi instituții muzicale din lume – înființată printr-o bulă papală în 1585 – s-a transformat între timp într-o personalitate excepțională a baghetei. Gatti este un dirijor de modă veche, așa cum rar se mai întâlnesc. Muzicianul italian care în noiembrie va împlini 60 de ani, respiră carismă și autoritate la fiecare mișcare pe scenă. Are o atitudine în același timp controlată, precisă, dar dublată de o naturalețe și lejeritate a mișcărilor care fac loc muzicii. Instrumentiștii din fața sa se simt mereu în siguranță, ghidați fără nici o ezitare, dar într-un stil care nu le reprimă exprimarea artistică. Cu Gatti nu te simți obligat, ci stimulat să cânți într-un anumit fel. Experiența și simțul său muzical reduc de multe ori indicațiile la o vagă sugestie, suficientă pentru pasajele cele mai delicate sau, dimpotrivă, ritmice. Senzația de libertate pe care o creează Gatti reprezintă semnul unui adevărat maestru, fiindcă e ușor să fii tiran sau agent de circulație în fața orchestrei. În acest scop, își folosește mimica la fel de eficient ca și brațele. Evitând excesele histrionice, Gatti pare un regizor-actor, care poate cu o privire să conducă un solo lung de flaut și cu un zâmbet să unească toate corzile. Rar am văzut o orchestră care să-și urmărească liderul cu atâta concentrare, într-un contact vizual cvasipermanent, și în același timp plin de individualitate.
Programul din cea de-a doua seară a Academiei „Santa Cecilia” în Festivalul „Enescu” a avut o alcătuire mai puțin obișnuită. Două simfonii alăturate aparent aleatoriu – a III-a de Schubert și a IV-a de Mahler – te puteau face să crezi că ori lipsește concertul cu solist, ori Schubert a fost adăugat pentru a ieși la minutaj. La audiție, cei doi compozitori s-au întâlnit dincolo de ceea ce îi unește la prima vedere – Viena și simfonismul germanic. Simfonia scrisă de Schubert la 18 ani și publicată după mai bine de jumătate de secol de la moartea sa, pregătește în mod ideal terenul pentru cea mai scurtă dintre simfoniile lui Mahler (ceea ce înseamnă, totuși, peste 50 de minute de muzică, foarte mult pentru orice alt compozitor). Caracteristicile simfoniei schubertiene, cu sonoritatea ei luminoasă, însuflețită, mozartian-rossiniană, cu tușa camerală, transparentă și clasică fără vârstă, alteori cu segmentele dansante, adesea de inspirație populară, bucolice și nepretențioase, se potrivesc de minune cu atmosfera la fel de ludică, neoclasică, din a IV-a lui Mahler, o simfonie străină de grandoarea postromantică a celorlalte surate din creația compozitorului neobosit în a extinde posibilitățile de exprimare sonoră până la limitele umanului. La un nivel mai subtil, Schubert și Mahler își dau mâna în integrarea liedului, marea lor pasiune, în structura simfonică a unor lucrări de dimensiuni largi.
Repertoriul le-a venit mănușă dirijorului și orchestrei italiene. Schubert se trage din Mozart, iar Mozart învață de la italieni să scrie și opere, și simfonii. Mahler îmbină umorul și semantica muzicală, iar părintele și maestrul domeniului este același geniu meridional, care a dat lumii madrigalul și opera buffa. Așa se face că o orchestră romană condusă de un dirijor milanez cântă admirabil muzică nordică nu doar prin educație, ci și prin afinitate. M-am simțit răsfățat toată seara de la Sala Palatului de șarmul, spontaneitatea, instinctul artistic al muzicienilor italieni care au jonglat cu fiecare detaliu din partitură parcă fără nici un efort, fermecător și reconfortant, invitând publicul în universul magic al copilăriei și al paradisului oniric din cea mai primitoare simfonie mahleriană, încheiată nobil și mângâietor de soprana Rachel Harnisch în tonuri angelice, calde, materne. Iată că spiritul sudic poate cuceri nu doar prin teatralitate pasională, ci și cu un fermecător echilibru.
Articol realizat de Mihai Cojocaru
