Valentin Șerban, violonist, câștigătorul celei mai recente ediții a Concursului Internațional „George Enescu” 2021, concertmaistru al Orchestrei Naționale de Tineret
Sunteți proaspătul câștigător al Concursului „George Enescu”. Ca tânăr muzician cu o carieră în ascensiune, cum vă vedeți parcursul ulterior în urma unei realizări cu efecte atât de vizibile?
V.Ș.: Mă simt onorat să mă aflu pe lunga listă a câștigătorilor acestui important concurs internațional, între care se regăsesc nume mari ale interpretării violonistice. Acest premiu îmi oferă atât mie, cât și publicului, o nouă perspectivă asupra propriei mele cariere, căci publicul ar putea avea o viziune diferită, în absența unei confirmări de acest gen. Pentru mine, câștigarea Concursului „Enescu” reprezintă în primul rând un nou început, dincolo de rampa de lansare și oportunitățile indiscutabile pe care le oferă.
Pe lângă activitatea solistică, ați acumulat și o serioasă experiență de orchestră, atât în calitate de concertmaistru al Orchestrei Române de Tineret, cât și ca membru al Orchestrei Les Dissonances din Franța. Cum împăcați aceste roluri diferite?
V.Ș.: Mi-a plăcut dintotdeauna să mă implic atât în proiecte de muzică de cameră, cât și de orchestră. Cred că toate aceste activități sunt complementare și întregesc experiența unui muzician. Soliștii au uneori tendința de a fi excesiv de preocupați de ceea ce fac ei și dezvoltă o anumită libertate în expresie, pe când în orchestră trebuie să fii mult mai atent la cei din jur. Mie, de exemplu, după ce cânt mai multă vreme solo și apoi revin în orchestră, îmi ia cel puțin o repetiție ca să mă readaptez, dar acest lucru îmi place, pentru că simt că mă ajută să mă dezvolt din punct de vedere artistic.
De-a lungul timpului, ați avut drept mentori personalități marcante ale vieții și pedagogiei muzicale românești, precum Ștefan Gheorghiu și Ilarion Ionescu-Galați, iar la Graz, unde ați absolvit studiile de master, ați lucrat cu Silvia Marcovici. Există un mod românesc de a cânta, ceva specific tradiției violonistice de la noi?
V.Ș.: Nu știu dacă există ceva specific românesc sau balcanic, în general. E vorba de un cântat foarte puțin scolastic. În Vest, se pune accentul pe echilibru și consistență, pe baze raționale. Noi, în schimb, avem un spirit mai liber și cultivăm un sunet cărnos, puternic, senzual, așa cum îl are și Silvia Marcovici și cum îl avea, de pildă, Ștefan Ruha. E adevărat, însă, că aceste lucruri aparțin mai mult școlii vechi și că în prezent situația se arată puțin diferit. Eu încerc în continuare să învăț cât mai multe, dar nu m-am limitat doar la spațiul românesc. Un model pentru mine – și artistul de la care am învățat enorm – este David Grimal, liderul orchestrei Les Dissonances.
În ultimii ani, ați atras atenția publicului cu proiecte inedite, precum Cu Ochii Larg Închiși și Bach Unseen. Care este resortul acestor evenimente?
V.Ș.: Ideea i-a aparținut artistului vizual Cristina Bobe, cu care am colaborat la realizarea acestor proiecte, iar motivul principal a venit dintr-o anumită insatisfacție de-a noastră cu privire la atitudinea publicului, care de multe ori percepe totul ca pe un spectacol, într-un mod oarecum superficial, apreciind mai mult ceea ce vede, decât ceea ce aude. Cântând în întuneric, am pus ascultătorii în situația de a nu avea de ales și a se concentra exclusiv asupra muzicii. O provocare a fost și pentru mine, aceea de a cânta fără să mă uit la degete, ceea ce mi-a dezvoltat un alt tip de concentrare. Concertele au fost în genere foarte bine primite, dar desigur că au existat și situații în care oamenii nu înțelegeau ce se întâmplă, își pierdeau repede răbdarea și liniștea, în special în cadrele neconvenționale în care am cântat. Entuziasmul cu care am fost primiți de cele mai multe ori ne-a dat energia să continuăm acest proiect. Un alt proiect se va desfășura în acest an, intitulat Oglinzi, inițiat de chitaristul Costin Soare. Îmi doream de mult să cânt împreună cu chitara și am acceptat pe loc invitația. Am descoperit că instrumentele se potrivesc foarte bine, sonoritatea care rezultă este foarte naturală, iar acest lucru m-a surprins și m-a bucurat foarte mult.
Cum vedeți viitorul muzicii clasice și cum credeți că poate fi aceasta adusă mai aproape de publicul larg?
V.Ș.: Recunosc că în această privință eram până nu demult decepționat și lipsit de încredere în viitor, pentru că lucrurile păreau să stagneze. Din fericire, există oameni în România care încearcă să schimbe direcția, să ofere ceva nou iar asta este cât se poate de încurajator. Avem nevoie de astfel de prezențe în viața publică, de oameni care să nu se mulțumească cu veșnicul „merge și așa”. La rândul meu, încerc să particip la această mișcare, care dorește dezvoltarea mediului cultural.
Aveți un impresar?
V.Ș.: Nu, pentru că în România nu există impresari în domeniul muzicii clasice, astfel încât muzicienii sunt obligați să se descurce pe cont propriu. Este neapărată nevoie ca și în România să se dezvolte disciplina managementului cultural. Lipsa formelor de susținere îi determină pe mulți artiști talentați să plece din țară.
Pe dumneavoastră ce vă ține în România?
V.Ș.: M-am întrebat deseori acest lucru, și nu întotdeauna într-un sens pozitiv. Vreau să fiu acasă și vreau să realizez ceva la mine în țară. Cred că dacă doar ne plângem cu toții, problemele nu se vor rezolva. Observ că o schimbare în bine se produce treptat, există inițiative și manageri de instituții muzicale care aduc un suflu nou, și mă bucur să pot contribui după puterile mele la această schimbare atât de necesară.
Un interviu realizat de Mihai Cojocaru
