For full functionality of this page it is necessary to enable JavaScript. Here are the instructions how to enable JavaScript in your web browser Șarm și autoritate pe scena Sălii Palatului – George Enescu Festival

Șarm și autoritate pe scena Sălii Palatului

Ca de fiecare dată la ultimele ediții, aproape că nu există concert sau recital care să nu prezinte o lucrare semnată de Enescu. Interesul este cu atât mai mare în cazul orchestrelor și al artiștilor străini, care prezintă viziunea lor asupra operei enesciene. Există, pe de o parte, provocarea de a-l cânta pe Enescu la el acasă, în fața unui public (presupus) avizat, iar de partea cealaltă, tocmai recepția considerată gata familiarizată cu subiectul. Rușii cântă cel mai bine muzica rusească, nemții, pe cea germană, iar englezii rămân experți neîntrecuți în Purcell și Britten. Dar românii, sunt ei cei mai buni interpreți ai lui Enescu? Avem integrale simfonice admirabile, realizate pe disc de dirijori consacrați, precum Cristian Mandeal și Horia Andreescu, dar și un specialist pe cât de apreciat la vremea sa, pe atât de uitat astăzi, Ion Baciu. Pleiada de instrumentiști și cântăreți români care l-au făcut cunoscut pe Enescu în lume este pe cât de lungă, pe atât de impunătoare. Întrebarea rămâne, desigur, deschisă, iar miza o constituie, ca și până acum, diseminarea muzicii enesciene, astfel încât să devină nu doar a noastră, ci a tuturor.

În al doilea concert susținut la Sala Palatului, Valeri Gherghiev a apărut împreună cu Filarmonica din München, pe care o conduce în calitate de dirijor principal din 2015. Un obișnuit al Festivalului „George Enescu”, Gherghiev a condus de la pupitru Suita a II-a de Enescu, după ce în urmă cu patru ani și cu aceeași orchestră, prezentase Simfonia I. Poate că elementul cel mai vizibil în interpretarea dată lui Enescu de un mare ansamblu occidental, îl constituie nivelul tehnic. Într-adevăr, Filarmonica din München sună splendid, chiar dacă foarte diferit de perioada în care a devenit una dintre cele mai mari orchestre ale lumii, sub conducerea lui Sergiu Celibidache. Puțini membri de atunci am mai recunoscut astăzi, înaintea tuturor pe bine-cunoscutul concertmaistru de origine română Lorenz Nasturica-Herschcowici, același lider incontestabil dintotdeauna. Colaborarea cu Valeri Gherghiev, care se extinde, dincolo de München, și la Teatrul Mariinski din Sankt Petersburg, s-a simțit la tot pasul, între cei doi funcționând o înțelegere tacită permanentă, care dă încredere și stabilitate întregului ansamblu. Gherghiev este cel care a readus Filarmonica bavareză în prim-planul scenei muzicale internaționale, iar în Suita a II-a de Enescu am remarcat o vigoare simfonică susținută, în care dimensiunea neoclasică și ludică a lucrării a trecut pe nivelul secund, în favoarea gesturilor ferme și a unității expresive de-a lungul tuturor părților alerte ale suitei. În segmentele lente, schimbarea de culoare a sunat convingător, dar mai puțin tușa reflexiv-elegiacă, atât de personală la Enescu.

Dacă Gherghiev reprezintă o autoritate, violoncelistul Gautier Capuçon este, fără îndoială, un star. În Concertul nr. 1 de Dmitri Șostakovici, s-au întâlnit frământările existențiale, sarcasmul și căutarea evadării din real ale marelui compozitor rus, cu forța, sensibilitatea și carisma solistului francez. Nu există, practic, nimic din arsenalul expresiv al acestui instrument, ce Gautier Capuçon să nu stăpânească. Nedespărțit de peste douăzeci de ani de formidabilul său Matteo Goffriller din 1701, a dezvoltat în timp o relație cu violoncelul său care conduce la rezultate sonore spectaculoase. Misterios, macabru sau agresiv în prima parte, suav și copleșitor de liric în partea a doua, puternic, flexibil și variat în ultima secțiune, întreaga partitură s-a dezvăluit din perspective de multe ori neașteptate, dar toate la fel de atrăgătoare.  Capuçon posedă un tip de energie electrizantă, cu atât mai fascinantă, cu cât pare îmbrăcată în eleganță și control.

După pauză, Valeri Gherghiev a revenit în fruntea orchestrei, pe care a dirijat-o într-unul din opusurile simfonice de casă – Simfonia I de Johannes Brahms. Face parte exact din acel gen de muzică în care, pe cât devii mai familiar și mai sigur în cântat, pe atât mai greu îți vine să aduci ceva nou. Cu toate acestea, reflexele solide formate în orchestră n-au împiedicat personalitatea dirijorului rus să se impună. În regia mișcărilor simfoniei, hotărâtoare s-au dovedit schimbările de tempo, unele mai subtile, altele evidente, care constituie decizii dificile și riscante și fac diferența între hazard și cunoaștere. Gherghiev are un instinct infailibil pentru tempo. Când construiește nu se grăbește, iar când se așează, nu tărăgănează. Precipitările și dilatările apar întotdeauna la timpul potrivit, lăsând ascultătorul să guste din fiecare pasaj important, dar fără să piardă din vedere întregul. Maniera sa atipică de a dirija transmite mai degrabă stări și direcții, decât ordine și structuri. De altfel, într-o manieră care amintește de Celibidache, Gherghiev comunică și sonor cu orchestra, prin șuierături și icniri apăsate, cu care îi ține pe muzicienii din fața sa pe deplin angajați în interpretare. Deși nu-i vezi din sală, știi că ochii lui, cu acea privire pătrunzătoare și acaparatoare inconfundabilă, urmăresc și decid totul.

Ar mai fi de adăugat câteva cuvinte despre sonoritatea generală. Nu o să deplâng și eu, previzibil și inutil, acustica precară de la Sala Palatului. Până una, alta, o sală mai bună și suficient de spațioasă pentru astfel de concerte nu avem. M-a surprins, însă, decizia de a cânta cu doar 12 viori prime, deși spațiu pe scenă era destul, chiar și dacă fiecare membru al orchestrei a stat la pupitrul său, păstrând distanța cerută de normele sanitare. Această situație a determinat, pe alocuri, o sonoritate insuficientă a corzilor, în raport cu suflătorii plasați, inevitabil, în formație completă. Despre ultimii, trebuie spus că au reprezentat delectarea serii, cu ieșiri la rampă memorabile. Dintre aceștia, prim-cornistul Filarmonicii din München a fost de-a dreptul uluitor, cântând în toate cele trei lucrări ale programului cu o măiestrie rarisimă. După concert, m-am bucurat să-l văd la semafor și să pot să-l felicit personal.

Mihai Cojocaru