For full functionality of this page it is necessary to enable JavaScript. Here are the instructions how to enable JavaScript in your web browser Saskia Georgini: mi se pare minunat că voi putea cânta pe scena Ateneului Român – George Enescu Festival

Saskia Georgini: mi se pare minunat că voi putea cânta pe scena Ateneului Român

Pianista Saskia Georgini: „Prima mea iubire a fost un violonist român… datorită lui am venit în contact cu muzica lui George Enescu”.

Salvatore Accardo i-a lăudat sunetul frumos, tehnica fără cusur și sensibilitatea interpretativă. În 2016, Saskia Georgini câștiga Concursul Internațional „Mozart” de la Salzburg, obținând în același timp și Premiul special al juriului. Dincolo de calitățile sale de necontestat, pianista Saskia Georgini este o mare iubitoare a muzicii lui George Enescu, în 2019 lansând și un album, foarte apreciat, cu Suita op. 18 și Sonata op. 24 nr. 3 din creația compozitorului român. „Enescu este minunat, unul dintre compozitorii mei preferați” – mărturisește fără ezitare Saskia Georgini, care în 4 septembrie va interpreta, pe scena Ateneului Român, partitura solistică a Fanteziei pentru pian și orchestră de George Enescu, alături de Orchestra de Stat din Atena dirijată de Stefanos Tsialis.

Saskia Georgini, bine ați venit în cadrul Festivalului Internațional „George Enescu”. Sunteți pentru prima dată în România?

S.G.: Nu, am fost aici de câteva ori, pe parcursul vacanțelor. Nu am vizitat până acum Bucureștiul, am călătorit în special în regiunea Moldovei, în Transilvania. Îmi place foarte mult România.  Mi se pare deosebit de frumoasă.

Cum ați primit invitația de a fi parte a celui mai important festival de muzică clasică din România?

S.G.: A fost o consecință a albumului meu, pentru că am înregistrat un disc cu lucrări de George Enescu și am rugat-o pe agenta mea să le sugereze organizatorilor festivalului și numele meu iar ei m-au acceptat. Știu despre Festival de atâta vreme și mi se pare minunat că voi putea cânta pe scena Ateneului Român, probabil una dintre cele mai frumoase săli pe care le știu.

Și veți interpreta pe această scenă chiar George Enescu, Fantezia sa pentru pian și orchestră, o partitură de tinerețe, fără număr de opus, necunoscută practic, inclusiv în România. Cum ați descoperit această lucrare?

S.G.: A fost propunerea directorului artistic al Festivalului și evident că nici eu nu o știam, pentru că nu există înregistrări cu această lucrare, nu există informații despre ea. Am fost încântată că am prilejul să o interpretez, mai ales știind că mare parte din muzica lui Enescu nu este foarte cunoscută, așa că de fiecare data când am ocazia să abordez ceva nou, necunoscut publicului larg, sunt încântată să o fac. Enescu este minunat, unul dintre compozitorii mei preferați.

 

Cum ați descrie această partitură?

S.G.: Este fascinantă, pentru că sună foarte personal, nu seamănă cu nimic altceva ce am parcurs până acum. Îmi amintește puțin poate de Brahms dar primul lucru care m-a frapat a fost aerul său romantic târziu, caracterul epic de sorginte straussiană. O lucrare fascinantă, cu un limbaj personal. Enescu era foarte tânăr când a scris această partitură, care este semnificativ diferită de opusurile sale de maturitate, dar este scrisă foarte bine și te cucerește.

Veți cânta alături de Orchestra de Stat din Atena și dirijorul Stefano Tsialis. Ați mai colaborat până în acest moment?

S.G.: Nu încă, deci totul va fi foarte nou și proaspăt.

Legat de întrebarea precedentă, cum vă pregătiți pentru prima întâlnire cu un ansamblu, cu un dirijor? Aveți o abordare diferită decât în mod normal?

S.G.: De fapt mă pregătesc în același fel în care o fac întotdeauna, în funcție de lucrarea pe care o studiez și pe care încerc să o înțeleg cât mai bine și să reușesc să îi prind starea de spirit, să am cât mai multe informații despre partitură, informații pe care să le pot ulterior discuta cu ușurință cu cei alături de care cânt. Îmi place să caut inspirația cât mai mult în muzică și în mod normal, un concert este un proces colectiv pe care îl savurez foarte mult, acela al căutării și găsirii ideilor comune. Este o meserie foarte frumoasă, dacă o pot numi așa.

Ați înregistrat un album dedicat integral lui George Enescu, foarte bine primit. Care este povestea din spatele lui? Cum este, în general, relația dintre dumneavoastră și muzica enesciană?

S.G.: Am o atât de uriașă admirație pentru Enescu, încât atunci când vorbiți despre relația mea personală cu muzica lui mă simt copleșită. Prima mea iubire a fost un violonist român, o relație lungă, pe parcursul căreia am fost de multe ori în România, în vacanțe. Petreceam și câte o lună aici. Datorită lui am venit în contact cu muzica lui Enescu iar prima lucrare enesciană interpretată a fost Sonata a III-a pentru vioară și pian, care este deosebit de complexă dar atât de valoroasă. Din acel moment m-am tot gândit că mi-ar plăcea să aprofundez creația sa pentru pian. Ori acesta a fost un proces dificil, pentru că scriitura sa este foarte densă, cu atât de multe detalii și, pentru a pune totul împreună, ai nevoie de mult timp de studiu practic. În general, creația enesciană necesită acest timp de asamblare interioară, mentală, dar ce vine ulterior este minunat, incredibil de inspirator, personal, intim, pasionant. Are un stil de scriitură atât de personal, încât nu poți să nu îl adori, așa că m-am gândit la un moment dat că este atât de puțin reprezentat la nivel discografic, inclusiv cu lucrările mai cunoscute, așa că, dacă îmi trebuie un motiv să fac o înregistrare, acesta ar fi primul. Al doilea ar fi să aduc muzica sa în fața cât mai multor oameni. Știu că muzica sa poate fi dificil de receptat dar când este înregistrată pe un disc ai ocazia de a o asculta de mai multe ori. Când ai ocazia să o asculți de două sau de trei ori, îți dai seama că începi să o înțelegi mult mai bine. De aceea m-am decis să fac acest disc. Îmi doresc ca muzica sa să ajungă la cât mai mulți oameni.

Albumul dumneavoastră reunește două lucrări enesciene, Suita op. 18 și Sonata op. 24 nr. 3. Sunt curioasă, de ce le-ați ales și cum le percepeți?

S.G.: Am dorit să pun alături două opusuri foarte diferite semnate de George Enescu. Unul dintre ele, Suita op. 18, are un caracter specific național, un sunet care îmi amintește foarte mult de țara dumneavoastră. Și m-am îndrăgostit de-a dreptul de Choral. A fost pentru prima dată când am întâlnit o piesă care să sune astfel, natural și exact așa cum ți-ai imaginat dar nu ți-ai fi închipuit niciodată că ar fi putut fi scrisă pentru pian. Dar Enescu a reușit. Carillon Nocturne este, de asemenea, o piesă incredibilă… cunoștea instrumentul mai bine decât mulți alții. Și asta în timp ce era și violonist și compozitor. Iar Sonata nr.3 se plasează pe un alt plan al lui Enescu, unul mult mai complex din punct de vedere structural, ceea ce mi-a oferit foarte multă satisfacție intelectuală, pentru că folosește un material sonor relativ restrâns dar îl schimbă în permanență coloristic, formal. În ultima mișcare, de exemplu, nu utilizează niciun material nou dar nu îți dai seama, pentru că tot ce auzi este modificat, este ca un cameleon. Incredibil, este un mod de a scrie pe care nu l-am mai întâlnit nicăieri. Iar partea sa secundă, un fel de doină, extrem de intimă dar și cu accente întunecate, are culori extraordinare. Totul este mult mai complex decât am descris dar ce vreau să spun este că oricine nu știe prea multe despre Enescu, ascultând această înregistrare va avea la final o viziune mai largă asupra sa.

Ascultându-vă îmi dau seama că sunteți o adevărată ambasadoare a muzicii enesciene. Inclusiv în 2018, vorbeați laudativ despre compozitorul român, în cadrul unui alt interviu. Ce loc considerați că ocupă George Enescu în ansamblul compozitorilor de secolul XX ?

S.G.: Din punctul meu de vedere, cel mai înalt posibil, pentru că dacă pui în balanță criteriile pentru care un compozitor excelează, fie că vorbim despre originalitate, despre tipul scriiturii, capacitatea de a crea structuri complexe, calitatea melodică, inventivitatea ritmică… el le are pe toate. Ceea ce îmi place cel mai mult este că sună ca nimic altceva, că poți recunoaște imediat muzica sa, limbajul său atât de personal.

Cum au fost acest an și mare parte din precedentul pentru dumneavoastră, Saskia Giorgini? Cum i-ați petrecut?

S.G.: Nefiind pe scenă la fel de mult ca în trecut – am mai cântat vara trecută și abia acum, în ultima perioadă –, liniștea dintre aceste evenimente a fost destul de dificilă. Neștiind ce urmează să se întâmple este descurajant, dar cel mai tare m-a afectat deconectarea de normalitate, de felul în care oamenii sunt în mod normal. Fiecare persoană pe care o cunosc a avut această senzație, dublată de un sentiment de alienare. Mi-a fost foarte greu să studiez în continuare ca și când nimic nu se întâmpla, așa că mi-am luat la rândul meu o mică pauză. Am reînceput studiul de câteva luni, am cântat inclusiv ceva jazz, am aprofundat o serie de lucrări de Liszt, m-am reapropiat de latura spirituală, a fost ca un fel de terapie. Am trecut, de altfel, și printr-o cumpănă personală puternică. Tatăl meu a fost foarte bolnav și încă este iar muzica a avut, așa cum are mereu pentru mine, un rol de balsam sufletesc.

Interviu realizat de Ioana Marghita