For full functionality of this page it is necessary to enable JavaScript. Here are the instructions how to enable JavaScript in your web browser Sina Kloke: o lucrare muzicală ne atinge într-un mod foarte special, spontan, înainte de a o cunoaște în profunzime – George Enescu Festival

Sina Kloke: o lucrare muzicală ne atinge într-un mod foarte special, spontan, înainte de a o cunoaște în profunzime

Le Monde caracteriza drept fascinant albumul său cu lucrări de George Enescu, apărut în 2017 iar în revista Pizzicato, Alain Steffen conchidea că este „un disc excelent, cu o interpretare superbă, care te face să îți dorești să asculți și mai mult Enescu”. Pianista germană Sina Kloke și-a descoperit pasiunea pentru George Enescu în Statele Unite ale Americii, întâmplător, ascultând o înregistrare a lui Dinu Lipatti cu Pavana din Suita a II-a. Publicul român o poate asculta în cadrul Festivalului Internațional „George Enescu” în două seri consecutive, în 18 septembrie, când va susține un recital solo, și în 19 septembrie, alături de violoncelistul Norbert Anger.

Sina Kloke, debutați pe scena Festivalului Internațional „George Enescu”. Vă amintiți când v-a fost adresată invitația de a venit la București și ce ați gândit atunci?

S.K.: Îmi amintesc că am primit invitația de a participa la Festival la scurt timp după ce a apărut albumul meu cu lucrări de George Enescu. A beneficiat de destul de multă atenție în media și o mostră de pe acest disc a ajuns și pe biroul domnului Mihai Constantinescu. Așa am luat legătura și ne-am și întâlnit când am venit la București. Abia aștept să fac parte din actuala ediție a festivalului.

Deci nu veniți pentru prima dată în România…

S.K.: Nu, am mai fost la București în 2018, pentru a face, printre altele, o cercetare a manuscriselor lui Enescu, la biblioteca Muzeului George Enescu”, care înainte a fost atât de receptiv în a mă ajuta să fac rost de o parte dintre partiturile pieselor care figurează pe discul meu. Când am fost acolo, chiar mi-au permis să cânt la pianul lui Enescu. A fost o experiență specială.

Chiar așa, cum v-ați simțit cântând la pianul „Ibach” al lui George Enescu?

S.K.: Nu știu, a fost o nebunie, extrem de emoționant să știu că el a stat în fața acelui pian, că mâinile sale au atins acele clape. M-a ajutat, de asemenea, să înțeleg puțin mai bine percepția pe care o avea despre sunetul pianului și să înțeleg ce auzea el când se așeza la pian. A fost emoționant, pur și simplu emoționant pentru mine.

Știm și apreciem interesul și pasiunea dumneavoastră pentru muzica lui Enescu. În 2017 ați lansat un întreg album dedicat lui George Enescu, despre care ați și amintit deja. În cadrul recitalurilor pe care le susțineți, obișnuiți să includeți, de asemenea, lucrări semnate de George Enescu. Cum și când l-ați descoperit pe compozitorul român?

S.K.: S-a întâmplat, de fapt, când eram la New York. Mergeam pur și simplu pe stradă și ascultam  postul de muzică clasică WQXR și brusc a fost difuzată o piesă superbă pentru pian. Habar nu aveam ce era și cine o scrisese iar la finalul ei au spus că este Pavana din Suita a II-a în  re major pentru pian de George Enescu iar versiunea respectivă era cântată de Dinu Lipatti. Și în clipa aceea m-am gândit: ok, trebuie să cânt muzica aceasta. Apoi am aflat mai multe despre Suită, despre Enescu, am încercat să fac rost de partitură și acela a fost startul pentru tot.

Veți susține două recitaluri la București, unul solo și al doilea alături de violoncelistul Norbert Anger. Primul dintre acestea are loc în 18 septembrie, când veți interpreta lucrări de Janáček, Enescu, Brahms și Debussy. Avem alăturați patru compozitori cu voci extrem de personale. Cum ați alcătuit acest program? Cum ați ales lucrările pe care urmează să le ascultăm?

S.K.: Mi s-a părut foarte important să ofer un program complex, în care să figureze, alături de lucrări binecunoscute ale repertoriului romantic, și opusuri mai puțin abordate. Punctul central al programului este, bineînțeles, Sonata a III-a pentru pian de George Enescu, care în sine a fost o adevărată descoperire pentru mine, pentru că este total diferită de lucrările prezente pe albumul meu, de exemplu. Și pentru că seria în care este înscris recitalul se numește „Enescu și contemporanii”, mi s-a părut foarte util să arăt dimensiunea expresivă extinsă a contemporanilor săi. De exemplu, Enescu l-a întâlnit pe Brahms când era foarte tânăr. A și spus că Brahms a fost „Dumnezeul pe care l-am adorat în tinerețe”. Apoi este Janáček, un accent mai diferit în program, cu un limbaj foarte personal, imaginativ, expresiv, o personalitate foarte specială, uneori ciudată dar într-un fel înduioșător. Iar ultimul dar nu în cele din urmă, este Debussy și cred că spiritul tuturor celor trei se regăsește ca influență în Sonata a III-a de Enescu. Așa cum ați spus deja, avem patru compozitori cu voci foarte personale, aflați pe niveluri diferite de recunoaștere, care chiar dacă s-au întâlnit și au învățat unii de la ceilalți, și-au dezvoltat propria personalitate componistică. Oamenii au tendința de a cataloga cu ușurință muzica lui Enescu, în mod special cei care nu o cunosc foarte bine încă, și îi auzi cum exclamă că: „Aa, asta sună a Brahms, aici aduce cu Debussy, aici cu Ravel” dar, de fapt, fiecare dintre aceste nume are propriul limbaj și nimeni nu a avut nevoie să împrumute de la celălalt.

Există conexiuni mai mult sau mai puțin vizibile între lucrările prezente în program? Știu că cel puțin trei dintre acestea au fost compuse în perioade destul de dificile pentru autorii lor. Există însă și conexiuni stilistice între ele?

S.K.: Enescu și Debussy s-au cunoscut iar Enescu, așa cum a declarat el însuși, a fost influențat de maniera componistică a autorului francez. Pe de altă parte, Enescu a folosit în creațiile sale multe stiluri diferite și desigur că există conexiuni stilistice în multe direcții, ca să vă răspund la întrebare. Dacă ne concentrăm pe Enescu și încercăm să aflăm care sunt aceste conexiuni în relația Janáček-Enescu, Brahms-Enescu și Debussy-Enescu vom găsi amprente ale fiecăruia dintre aceștia în lucrările lui Enescu. Asta nu înseamnă că el i-ar fi copiat sau invers, dar ce mi se pare important de menționat este că Enescu nu s-a concentrat pe o singură direcție stilistică. El însuși a declarat că preferă o combinație conștientă de stiluri diferite, dorea să evite monotonia în această privință. Cred că acesta este cel mai important lucru care trebuie evidențiat atunci când vorbim despre stilul lui Enescu.

În 19 septembrie cântați împreună cu Norbert Anger trei sonate pentru violoncel și pian semnate de Debussy, Șostakovici și Enescu. Care este povestea acestui recital? Cunoșteați deja aceste lucrări?

S.K.: Și acest al doilea recital se sprijină pe aceeași constantă, pe ideea expusă mai devreme. Punctul central al programului este Enescu și nu, nu cunoșteam înainte aceste trei sonate pentru violoncel și pian. Voi interpreta pentru prima dată a doua sonată pentru violoncel și pian de Enescu. Cu Șostakovici, Sonata în re minor, aducem o altă voce, aproape politică, aș spune, unul dintre cele mai frumoase monumente din repertoriul pentru violoncel. Este destul de ancorată în tradiția clasică și romantică, o sinteză a influențelor pe filiera Brahms dar și din Debussy în prima mișcare, care are un spirit aproape brutal, sălbatic. Apoi urmează sensibilul Largo și, în final, sarcastica mișcare ultimă. Îmi place foarte mult această lucrare. Mai avem în program sonata lui Debussy, cu o sensibilitate ce trimite la commedia dell`arte în variantă modernă, cu un umor astringent, aproape negru; și din nou, putem percepe foarte clar în ansamblul acestui program, modul în care compozitorii reuniți se influențează unii pe ceilalți, fiecare având, evident, propria voce unică. Un lucru mai doresc să menționez, à propos de poveștile din spatele programelor. Cred că în majoritatea cazurilor, dacă nu în toate, o lucrare muzicală ne atinge într-un mod foarte special, spontan, înainte de a o cunoaște în profunzime, așa cum s-a întâmplat atunci când l-am descoperit pe Enescu. Mereu spun, nu te gândi la nicio poveste ce ar putea fi asociată, fii doar totalmente dedicat lucrării pe care o interpretezi și pur și simplu interpreteaz-o.

Cât de importantă considerați că este contribuția lui George Enescu în contextul muzicii  secolului XX?

S.K.: În muzica sa se simte foarte bine această sinteză între național și universal, tehnici sonore europene combinate cu elemente din folclorul românesc. De exemplu, în lucrările timpurii auzi structuri formale și polifonice specifice lucrărilor târzii ale lui Beethoven, întâlnești monumentalitatea și masivitatea structurilor lui Brahms, dramatismul lui Wagner, principiul dezvoltării tematice ciclice al lui Franck iar această asimilare a muzicii tradiționale i-a permis să o recreeze dintr-o perspectivă contemporană și universală, dintr-o perspectivă artistică. George Enescu este unul dintre compozitorii secolului XX care a deschis calea unei abordări complet noi, necunoscute până atunci, a posibilităților expresive ale folclorului. Este unul dintre acei autori care au integrat ritmul liber al muzicii tradiționale în marea muzică europeană. Consecințe ale acestei sinteze sunt această complexitate a limbajului, metrica flexibilă, varietatea dinamică și agogică, structura colorată și balanța între libertate și disciplină. Din perspectiva creației sale, George Enescu este unul dintre cei mai importanți precursori ai muzicii contemporane universale.

Albumul dumneavoastră reunește trei lucrări semnate de Enescu: Pièces impromptues, Suita a II-a și Regrets, o partitură mai puțin cunoscută? De ce ați selectat aceste lucrări?

S.K.: Scopul meu a fost să ofer o primă impresie asupra diversității muzicii lui Enescu iar aceste trei piese acoperă o sferă largă și oferă un tablou edificator asupra stilurilor, asupra modului de a compune și de creare a sunetului despre care am vorbit mai devreme.

Cum a influențat modul în care percepeți România în general aprofundarea creației enesciene? De fapt, cum ați descrie sentimentul românesc din muzica sa iar, din altă perspectivă, cât de puternic este reflectată tradiția sonoră europeană în lucrările lui ?

S.K.: Cu siguranță că George Enescu a fost principalul motiv al interesului meu pentru România dar ceea ce m-a impresionat pe parcursul conversațiilor cu oamenii din România a fost că mereu au fost calzi, deschiși, buni cunoscători ai istoriei, politicii și culturii țării lor iar acest lucru nu este, din nefericire, foarte comun în prezent. Revenind la sentimentul românesc din muzica lui Enescu, poți remarca tristețea, melancolia dar și răzvrătirea, iubirea, visarea, toate jucând un rol foarte important, plasate în zona frumuseții și a eternității. În ce măsură este reflectată tradiția europeană clasică în creația sa, aș spune că destul de mult. Să nu uităm că Enescu a studiat la Viena, unde a asimilat curentele sonore de acolo, apoi a ajuns la Paris unde, de asemenea, a încorporat în creația sa influențele franceze. Această combinație dintre sursele sonore tradiționale românești și cele europene, atât de diverse, deprinse la Viena și Paris este ceea ce face muzica și personalitatea lui Enescu atât de specială. Este o combinație unică în întreaga istorie a muzicii.

Interviu realizat de Ioana Marghita