For full functionality of this page it is necessary to enable JavaScript. Here are the instructions how to enable JavaScript in your web browser Când știi să faci diferența dintre kitsch și artă câștigă spectatorii | George Enescu Festival

Când știi să faci diferența dintre kitsch și artă câștigă spectatorii

Text de Nona Rapotan

Îl știu pe Cristian Lupeș, dirijorul român atât de dedicat muzicii noi, iubitor de Enescu și proaspăt manager al Filarmonicii din Sibiu de ceva ani. La ediția din 2017 am stat de vorbă pe îndelete despre ce înseamnă pentru el Festivalul Internațional George Enescu și cât de important este să-l facem cât mai cunoscut românilor, în primul rând românilor. La ediția de anul acesta mi-am propus să vin la Sibiu, să-l văd la treabă în noua lui casă. Am ajuns când era în plină repetiție, așa că l-am văzut și în ipostaze mai puțin oficiale. Deși s-a mutat aici de foarte puțin timp, e ca și cum ar fi de ani, relațiile cu colegii din orchestră sunt de un firesc lipsit de orice aroganță, tensiune sau falsitate, iar nota comună a dialogului este cea de respect reciproc. Și ca să fie în total acord cu spiritul lui tânăr, nicio urmă de praf în Sala Thalia, cu alte cuvinte a reușit să insufle prospețime locului.

Din ce-am văzut/auzit la repetiții mi-am dat seama că va fi un concert atipic, în sensul foarte bun al cuvântului. Cristian Lupeș nu dirija, ci dădea din mâini într-un ritm și succesiune numai de el știute, secondat din spate de Constantin Basica, compozitorul concertului care urma să închidă seara. Așa că mi-a stârnit curiozitatea și am revenit seara cu o poftă de ascultat greu de stăpânit. Dar ce-am auzit mi-a întrecut toate așteptările. Diversitate, ritm, culoare, excentricitate și inovativ – cam așa aș descrie în câteva cuvinte concertul Orchestrei Filarmonicii din Sibiu din cadrul Festivalului Internațional George Enescu 2019.

Debutul serii s-a realizat pe acordurile din Elegia minacciosa pentru orchestră de Dan Dediu. O compoziție surprinzătoare din punct de vedere orchestral, care întrebuințează cam toate partițiile orchestrei, dar mai cu seamă percuția. Deși este de o întindere relativ scurtă, elegia lui Dan Dediu nu sufocă spectatorul cu succesiuni aiuritoare, ci îi dă voie acestuia să-și construiască propriile spații sonore, după cât de repede se acomodează cu propunerea compozitorului. Melomanii vor fi surprinși să regăsească codul lui Șostakovici strecurat cu bună știință în construcția partiturii sau acorduri din Yann Tiersen, ca să dau doar câteva exemple, Și fiindcă Cristian Lupeș respectă fidel dorințele compozitorului, toba mare a fost amplasată în spatele sălii, la una dintre intrările spectatorilor, efectul parixistic de final fiind astfel obținut cu maxim de efect. Dialogul dintre scenă și percuționist a prins la mijloc spectatorii, aceștia neavând altceva de făcut decât să plonjeze în acest spațiu sonor și să se lase purtați de valurile de energii scăpate în eter.

Spectatorii n-au fost lăsați prea mult timp să-și revină, fiindcă s-a trecut destul de repede la al doilea concert al serii – Island Nation Free – cu Francesco Tristano la pian. Un concert cu foarte, foarte mult ritm, care mi-a adus aminte de cel susținut de Arditti Quartet la UNMB (cu o zi în urmă). Un concert pe care orice jazzman l-ar iubi de la primele acorduri. Pe cât este de tânăr, pe atât de titrat (a studiat la mari universități europene, dar și la faimoasa  Juilliard School, specialist în muzică barocă și muzică contemporană, Tristano farmecă auditorul prin prezență, în sensul de implicare. Un concert foarte bine construit, în care dialogul pianist – orchestră trebuie să fie mediat de un dirijor foarte atent la detalii (iar Cristian Lupeș chiar a fost pedant); dar peste toate, sau înainte de orice, o să surprindă sunetul unui metronom, care bate nebunește în partea a doua a concertului. O combinație între clubbing și muzică nouă/contemporană, dar fără nicio o urmă de kitsch! Asta pentru că Tristano are prea multă știință acumulată și prea multă pasiune ca să facă concesii de ordin comercial.

Am ieșit în pauză cu poftă de muzică, chiar ușor nedumerită- oare de ce era nevoie de o pauză? M-am lămurit repede când am revenit în sală și am plonjat direct în atmosfera Concertului pentru vioară de Jörg Widmann, cu Michael Barenboim solist. Un concert dintr-o bucată, iertată-mi fie exprimarea, dar chiar așa este! Fără niciun moment de respiro pentru violonist, care-l întrebuințează foarte mult și pe dirijor, acesta trebuind să țină cadența și să facă în așa fel încât dialogul cu orchestra să devină posibil. Michael Barenboim, înainte de a fi fiul lui Daniel Barenboim, este un violonist desăvârșit, tehnic până la minuție, aproape obsedat de detalii (se prea poate să vi se pară ușor conservator cu această atitudine a lui), care a concertat pe marile scene ale lumii, împreună cu mari orchestre, dar mai ales cu Berliner Philharmonie. Pedant, cu o ținută impecabilă, fumător de pipă, băutor de ceai (deci british style!), Michael Barenboim impune spectatorilor prin nota foarte înaltă de profesionalism. El nu se joacă atunci când cântă, ci încântă, ceea ce nu o să întâlniți prea des în sălile de concert din România!

După această coborâre cu picioarele pe pământ, similară unei aterizări forțate, dar în deplin control (aici e meritul lui Cristian Lupeș) a urmat cel de-al patrulea concert al serii, surpriza marca Lupeș! Căci numai el poate păcăli o sală întreagă cu bună-știință, astfel încât efectul de final să fie maxim! Un experiment muzical pus la cale împreună cu Constantin Basica, cu studii doctorale efectuate la Stanford, California, Basica este genul de tânăr visător, îndrăzneț, care-și urmărește până în pânzele albe ideile, pragmatic cât și când trebuie, atent la detalii, cu o viziune de ansamblu demnă de case mari. Concertul pentru dirijor și orchestră, în primă audiție la Sibiu, a pus pe jar o sală întreagă de spectatori, a dat bătăi de cap instrumentiștilor, care nu înțelegeau ce e cu toată instalația aceea pe scenă, a ridicat sprâncene și semne de întrebare. Cu alte cuvinte, a provocat pe toată lumea să iasă din zona de confort și să perceapă muzica nouă ca fiind ceea ce este – o expresie artistică a timpurilor pe care le trăim. Dincolo de toată tehnologia adusă pe scenă, de casca care-l face pe dirijor să semene cu un mic alien, de camerele de filmat și proiecțiile video live, există și se aude foarte bine muzica! Un concert foarte bun, în care viorile își iau partea leului, dar nici percuționiștii nu sunt mai prejos. Deși tot timpul spectatorii trăiesc cu senzația că asistă/iau parte la un experiment muzical, abia spre final ei vor afla că dirijorul și compozitorul și-au dorit să-i provoace, în sensul de cunoaștere. Cum spuneam, multă tehnologie, multe imagini, live sau înregistrate, avem și dialoguri între compozitor și o cercetătoare în neuroștiințe, dar toate acestea există și sunt aduse în primplan fără să dea senzația de prea mult. Cu alte cuvinte, centrii de atenție sunt foarte bine gândiți, ceea ce anulează orice urmă de oboseală. Au fost doar patru spectatori care au ieșit din sală înainte de terminarea concertului, neavând răbdarea de a vedea finalul, reacție așteptată și firească, până la urmă. Constantin Basica merită toate aplauzele pentru felul cum a reușit să convertească orice cunoaștere în muzică, fără să se piardă în desișul detaliilor și al elementelor secundare.

Orchestra Filarmonicii din Sibiu va susține și duminică. 15 septembrie, la Sala Radio un concert, cu același program. Este interesant de urmărit felul cum parametrii fizicii ai sălii influențează relația dintre spectatori și muzicieni. După cum este de urmărit reacția sălii la concertul lui Basica. Un program de concert foarte bine gândit de Cristian Lupeș, o adevărată pledoarie pentru muzica secolului XXI și care aduce acea notă de excentricitate de care este nevoie atunci când vorbim de un festival de anvergura celui enescian.