For full functionality of this page it is necessary to enable JavaScript. Here are the instructions how to enable JavaScript in your web browser Enescu și puterea vindecătoare a muzicii sale | George Enescu Festival

Enescu și puterea vindecătoare a muzicii sale

de Mădălina Mărgăritescu

George Enescu a fost artistul care a știut ca nimeni altul să se dăruiască în aceeași măsură atât oamenilor nerăbdători să-i asculte muzica, cât și celor  aflați în suferință.

Enescu credea cu adevărat că viața este atât de frumoasă, încât din plăcerile ei ar putea să guste chiar și cei care suferă, numai dacă ar ști cum s-o privească. De-a lungul timpului, se confruntase și artistul cu varii suferințe, însă de fiecare dată căutase, asemenea marinarului, să întindă pânza corabiei sale astfel încât să înainteze neabătut,  în pofida  tuturor furtunilor.

În timpul celor două războaie mondiale, George Enescu și-a dorit să fie în țară, considerând că ”în timp de furtună trebuie să rămâi acolo unde te-ai născut”. Din momentul în care România a intrat în război, în 27 august 1916, Enescu a colindat spitalele cu răniți încercând să le aducă mângâiere. Bun cunoscător al vieții sociale, marele artist a făcut tot ce i-a stat în putință ca să-și ajute țara cu armele sale – vioara, bagheta și condeiul. Maestrul Enescu a fost pentru o perioadă sanitar la spitalul militar condus de profesorul Ion Moscu și s-a ocupat în același timp de formarea unor echipe de muzicieni alături de care au concertat pentru răniți.

În acele vremuri tulburi, măcinate de suferință, boală și foamete, Enescu nu a încetat niciodată să dăruiască frumusețe în viață prin arta sa sublimă și prin profunda sa umanitate.

George Enescu, brancardierul care a redat răniților dorința de viață prin muzică

Sunt încărcate cu mare emoție mărturiile persoanelor vrăjite de noblețea maestrului. Câtă admirație relevă însemnările unei profesoare care îl văzuse la spitalul instalat în clădirea Școlii Centrale:

„[…] Nu vom uita niciodată că, printre cei dintâi care au alergat la spitalul Crucii Roșii de la Școala centrală, […] a fost și George Enescu, care, cu o minunată simplicitate, cu bluza și cu șorțul de brancardier, ridica pe răniții ce se descărcau din automobilele ce soseau mereu, cărându-i în sala de operație și înapoi în sălile spitalului. Surprinderea mea a fost așa de mare, încât necrezându-mi ochilor, am întrebat și pe alții dacă acel pe care îl vedeau muncind așa era marele maestru. Și slujba aceasta umilă a făcut-o zilnic, luni de-a rândul […] Brancardierul se schimba apoi în neîntrecutul violonist care, în orele de după amiază, fermeca pe cei culcați între perne; iar alteori aceleași mâini binecuvântate […] bărbiereau pe bieții noștri răniți”.

În septembrie 1916, Crucea Roșie a României îl numește pe George Enescu președintele echipelor artistice organizate la inițiativa sa. Peste ani, compozitorul Mihail Jora, rănit în timpul războiului, urma să dezvăluie emoția trăită în 8 septembrie 1916, când maestrul Enescu i-a redat, în clipele acelea grele, dorința și voința de a trăi:

„ […] În clipa în care trupul meu însângerat era introdus în sala de concert, te-ai așezat la pian și într-o tăcere de mormânt ai executat cele dintâi măsuri ale Nopții mele de vară. Zguduit de o emoție neașteptată, am fost podidit de lacrimi, ce n-au încetat nici după ce ți-ai luat vioara și ai cântat cum știi tu să cânți Sonata Primăverii de Beethoven  și câteva bucăți de Kreisler. N-aș putea să-ți explic puterea de reacțiune pe care vraja cântecului dumitale a produs-o atunci în sufletul meu. Atât pot să-ți spun, că ziua aceea de 8 noiembrie 1916 a fost hotărâtoare pentru mine. Mi-ai redat în clipele acelea dorința și voința de a trăi, pe care le pierdusem. Ai dat putere organismului meu să lupte contra răului ce-l năpădise fără putință de scăpare și m-ai înviat din morți […]”.

Sprijinul pentru Crucea Roșie

După ce trupele germane au ocupat partea de sud a țării, în decembrie 1916, maestrul  s-a mutat la Iași, pe strada Vovideniei, în spatele Teatrului Național, într-o cameră modestă unde ținea și audiții muzicale pentru încurajarea tinerilor artiști.

Întrucât răniții aveau nevoie de ajutoareconsistente, Enescu a luat decizia de a forma o orchestră simfonică. Lucrurile nu erau atât de simple,  întrucât trebuia să obțină detașarea și mobilizarea celor care se aflau în unități sau pe front, însă Enescu a alergat și a intervenit peste tot pentru a-i strânge pe membrii necesari orchestrei, cu care a făcut apoi muzică așa cum numai el știa să facă .

Totul a durat mai bine de două luni, dar între timp maestrul a lucrat la alcătuirea programelor pentru orchestră, în care a inclus lucrări de Beethoven, Mozart, Bach, Mendelssohn, Saint-Saens.

Deși era o perioadă de mari confruntări politice, George Enescu nu a refuzat invitația Crucii Roșii de a concerta în Rusia. În 25 februarie 1917, maestrul susține un recital de vioară la Petersburg, într-o sală aproape goală din cauza evenimentelor,  în care concertează cu aceeași totală dăruire.

Orchestra simfonică formată la începutul lunii decembrie 1917 reunea profesori și studenți ai Conservatorului ieșean, artiști consacrați, amatori. Stagiunea 1917-1918 a cuprins 21 de concerte simfonice și a rămas o stagiune unică în istoria concertistică românească. Printre membrii orchestrei se regăseau Mircea Bârsan și Aurel Dimitrovici, elevii lui Caudella, Nicolae Carvia, Theordor Fuchs, Constantin Bobescu, Theodor Lupu. Concertele săptămânale se țineau în fiecare miercuri, la sala Teatrului Național, iar repetițiile – în  sala mașinilor de lângă teatru.

Toate aceste concerte au fost date exclusiv în beneficiul Crucii Roșii, venind astfel în sprijinul răniților, convalescenților și copiilor rămași orfani. Criticul Emanoil Ciomac estima că suma primită de Crucea Roșie de pe urma concertelor lui Enescu s-ar fi ridicat la 600.000 lei aur.

Muzica lui Enescu, sursă de mângâiere în război

Conștient de forța pe care o are muzica, Enescu voia să fie ascultată și cunoscută de către publicul larg, îndeosebi pentru valențele ei de apropiere – „trebuie să căutăm să ne unim și prin muzică”, spunea marele artist. Turneele gândite de el nu erau doar niște evenimente culturale,ci ținteau „să insufle încrederea pierdută”.

Avocatul Mitzu Kivunota că, în februarie 1918, Enescu a petrecut o noapte întreagă la Sanatoriul „Carpați” al Armatei 2 de la Piatra Neamț. Pe lângă faptul că a interpretat la vioară nenumărate cântece, le-a vorbit răniților și i-a încurajat continuu. Douăzeci de ani mai târziu, într-un interviu acordat lui Adrian Ranta, maestrul vorbea despre transformarea produsă de muzică în suflet și își amintea ”câtă înseninare înflorea pe obrajii suferinzilor după primele note”.

Desigur, au existat și câțiva  care nu au știut să respecte cauza pentru care Enescu a militat toată viața și care au profitat de bunătatea lui. Fratele maestrului, pictorul Dumitru Bâșcu istorisea cândva una din  întâmplările acestea, care   a declanșat o mare supărare. Enescu a fost solicitat de o rudă, coana Lucreția, să dea un concert la spitalul din Iași. Propunerea a fost acceptată de îndată,  maestrul cerând tuturor că în ziua concertului să fie lăsat singur cu răniții. Mare a fost dezamăgirea lui Enescu când  a intrat în sala plină de ”cuconet”, fără urmă de răniți. Ajuns la spital pentru eveniment, Dumitru Bâșcu și-a găsit fratele „[…] pe trotuar, cu vioara în brațe, în culmea furiei, roșu la față, nepotolit și de nepotolit”. Trecând peste toate aceste omenești excepții, Enescu a rămas un exemplu de generozitate umană și artistică, privit cu admirație pentru implicarea sa profundă și marcantă în anii de război.

Muzicologul Teodor T. Burada confirma, în discursul susținut în 1919, că prezența maestrului Enescu la Iași, când toate instituțiile culturale erau închise  – Universitatea, Conservatorul, până și școlile primare erau transformate în spitale – a fost ”o mare mângâiere și un prilej de înălțare sufletească”.

Nu este de mirare, astfel, că profesorii Conservatorului ieșean decid, în 28 noiembrie 1918, să-i acorde lui George Enescu titlul de profesor onorific pentru implicarea sa extraordinară. În anii primului război mondial, George Enescu a sprijinit neobosit sufletele încercate prin muzica sa, amintindu-le acestora că arta dăinuie veșnic, cu o inegalabilă forță vindecătoare.

O imagine cu George Enescu și personalul militar sanitar de la unul dintre spitalele cu răniți la care maestrul a concertat în perioada 1916-1918, în timpul Primului Război Mondial (fotografie din cartea lui Viorel Cosma, Muzicianul de geniu în imagini.)

Bibliografie:
  • Bălan, Teodor, „Acasă la Enescu”, București, Ed. Sport-Turism, 1977;
  • Cosma, Viorel, „George Enescu: muzicianul de geniu în imagini / le musicien de génie en images”, vol. I, Editura Institutului Cultural Român, București, 2016;
  • Cosmovici, Alexandru, „George Enescu în lumea muzicii și în familie”, București, Ed. Muzicală, 1990;
  • Gavoty, Bernard, „Amintirile lui George Enescu / Les Souvenirs de Georges Enesco”, trad. Elena Bulai, București, Editura Curtea Veche, 2017;
  • Manolache, Laura, „Interviuri din presa românească (1936-1946) ”, vol. I, București, Ed. Muzicală, 1991;
  • Voicana, Mircea, „Monografia George Enescu, București, Ed. Academiei, 1971;
  • Articole:
  • „George Enescu, profesot onorar și rector onorar la Iași” de Iosif E.Naghiu, Anuarul Muzeului Județean Botoșani, nr. I, anuar 1978, 43, p. 514, consultat la data de 18.07.2018;
  • „Contribuții la biogrfia lui George Enescu” de Iosif E. Naghiu în Hierasus, Anuarul Muzeului Județean Botoșani, nr. II, anuar 1979, 41, pp. 377-378, consultat la data de 18.07.2018;
  • „La Peleș, pe aripile muzicii. Amintiri despre George Enescu” de Raluca Velicu, Muzeul Național de Istorie a României, vol. XXIV, 2012, consultat la data de 20.08.2018.