For full functionality of this page it is necessary to enable JavaScript. Here are the instructions how to enable JavaScript in your web browser Grimal îl iubește pe Enescu! Să se știe! | George Enescu Festival

Grimal îl iubește pe Enescu! Să se știe!

Am început anul acesta sub semnul lui Ravella Opera Maghiară din Cluj, cu Brigitta Keleîn rol principal și sub bagheta regizorală a lui Gábor Tompa am văzut L´Heure espagnole și L’Enfant et les Sortilèges, un spectacol despre care am scris la momentl potrivit. Atunci n-am știut că Ravel o să fie, oarecum, compozitorul anului pentru mine. Cum-necum, am tot ascultat compoziții scrise de el, în tot felul de variante concertistice. Așa să se face că reîntâlnirea cu muzica lui într-un concert cameral susținut în cadrul Festivalului Internațional George Enescu m-a găsit pregătită. Este adevărat, mi-am dorit foarte mult să fiu în sală la acest concert, dar din pricina lui David Grimal care a cântat și Ravel, dar și Enescu.

Istoria personală a acestui concert începe acum doi ani, la ediția trecută a festivalului. Unul din interviurile realizate atunci a fost cu David Grimal, prilej cu care am aflat că: Dimensiunile în care este proiectat universul meu? Acest univers este conectat cu infinitul căci muzica este pudra vrăjită pe care o punem peste timpul invizibil. Ca muzician, ești în mod obligatoriu conectat cu timpul infinit. Altfel, te afli doar sub dominația pragmatică și materială a sunetului. Această meserie, cea a muzicianului, are ce-i drept un aspect real, însă muzica ca viață cred că este conectată la ceva ce nu ține de domeniul cotidianului.” (interviul îl puteți citi aici). David Grimal este, din punctul meu de vedere, artistul complet. Și nu mă refer doar la ce-i reușește cu vioara sau cu Les Dissonances, ansamblul pe care l-a înființat și cu care a venit ediția trecută la București, ci mă gândesc la anii lui de voluntariat și de profesorat. Un om al cetății, cum ar spune umaniștii, castă din care se trage și el, oarecum (a urmat și cursurile unei facultăți de științe politice). M-am bucurat să-l văd în formulă de concert alături de unul dintre elevii săi, arădeanul Ștefan Șimonca-Oprița (fiu de profesori și el), dar m-am bucurat și mai mult să-l văd cum îl susține.

Înainte de începerea concertului, când lumea de-abia intra în Auditorium-ul MNAR, David Grimal ițea capul din culise să vadă sala. I-am bănuit freamătul! După aceea la scenă a ieșit Ștefan Șimonca-Oprița, vădid emoționat, însoțit de pianistul Grigor Asmaryan, impasibil, dar și hotărât să-l ajute cu tot ce poate pe acesta. Un duo atipic, un pianist introvertit, dar dispus spre dialog, foarte atent la violonist, căci acesta era în prim-plan. Un acompaniator pe măsura talentului arădeanului. A existat un moment, dacă țin bine minte la Greier – când Ștefan Șimonca-Oprița s-a înclinat puțin pe spate, parcă așteptând acordul lui Grigor Asmaryan ca să-și ia avântul. Și s-a dezlănțuit! Suita lui Enescu, Impresii din copilărie, are de toate, culoare, ritmuri diverse, accente multiple etc. Dar înainte de orice, are acel filon românesc, care e destul de dificil de redat, în ciuda aparențelor. Dar tânărul violonist a reușit cu brio să transpună sala în universul atât de profund enescian și, deci, românesc. Căci Enescu a fost un iubitor a tot ceea ce este românesc, ceea ce a „provocat” și studiul intens a folclorului autentic românesc. Îmbinarea ritmurilor diferite și transformarea lor într-o muzică cultă ține de talent, dar și de o strădanie continuă de a (re)construi un întreg univers sonor atât de … enescian. Revenind la Ravel, cel pomenit la început, Tzigane a fost un bun prilej pentru Șimonca-Oprița să ne arate ce știe, că anii de studiu n-au fost zadarnice. Dintr-o singură mișcare, de durată scurtă, dar de o intensitate care poate da bătăi de cap violonistului, Tzigane în varianta arădeanului a încântat sala, tocmai pentru că a fost in spiritu, adică s-a auzit cam tot ce vroia Ravel să se audă, nota aceea de ludic, combinată cu un strop de șăgălnicie (atât de greu de redat uneori).

Ravel ne ajută să trecem și la partea a doua de concert, Sonata nr. 2 în sol major pentru vioară și pian cântată de David Grimal, acompaniat de același Grigor Asmaryan  a lăsat urme adânci în memoria afectivă a spectactorilor. Acel Perpetuum mobile care încheie partitura a fost excelent abordat, în crescendo, sala uitând să mai respire și aplaudând frenetic prestația tânărului muzician. În tot acest timp, Grigor Asmaryan mustăcea fericit, doar fusese părtaș la „creație”. Mi-a plăcut foarte mult dialogul dintre cei doi, păreau de-o viață pe scenă și-și împrumutau unul altuia energie și-și acordau instrumentele în momentele cheie. Sonata a III-a în la minor pentru pian și vioară op. 25, „în caracter popular românesc”a lui Enescu chiar a fost „în caracter popular românesc”. Au exista suficient de multe momente când m-am îrebat câți jazzmani erau în sală, căci această bucată muzicală este una dintre cele extrem de puține care se pretează la o adaptare fără să i se schimbe prea mult caracterul inițial. Cu alte cuvinte, e foarte ușor recognosibilă, indiferent în ce formulă de concert ar fi cântată. Enescu chiar a fost un geniu, iar această sonată dă notă de cât de mare a fost (și cât de puțin cunoscut este pentru români).

Finalul concertului i-a adus pe David Grimal și Grigor Asmaryan  în fața unui public nu foarte numeros (dar meloman în adevăratul sens al cuvântului) fericiți! Cu adevărat fericiți! Așa se face că am avut parte de patru bisuri din partea celor doi, unul mai diferit decât celălalt, ultimul fiind Debussy, cum altfel! Un concert în care n-am auzit foșente, telefoane, dar am auzit un scârțâit de scaun care ar fi dat bătăi de cap oricui, dar nu și lui David Grimal! Mi-a plăcut cum s-a scuturat de tensiunea Sonatei enesciene, cu un gest scurt cu mâna dreaptă, în care ținea și arcușul și cu o scuturare fermă din cap. Mi-am dat seama că din acel moment ar mai fi putut cânta ore! O dovadă mai mare de iubire față de Enescu rar mi-a fost dat să văd! Chapeau, David Grimal!