For full functionality of this page it is necessary to enable JavaScript. Here are the instructions how to enable JavaScript in your web browser Krivine & Kissin – dialogul bine temperat de duhul lui Liszt | George Enescu Festival

Krivine & Kissin – dialogul bine temperat de duhul lui Liszt

Text de Nona Rapotan

Mulți ar spune că mult prea temperat acest dialog dintre dirijorul Orchestrei Naționale a Franței – una dintre marile orchestre ale lumii invitată să cânte la București în cadrul Festivalului Internațional George Enescu, ediția 2019. Sala Palatului a fost plină ochi și bănuiesc că marele pianist i-a adus acolo pe marea majoritate a spectactorilor (melomani sau mai puțin melomani). Numai că, pe mine personal, nu m-a scos din zona de confort, nu m-a provocat cu aproape nimic felul cum a ales să cânte Concertul nr. 2 pentru pian și orchestră în La major de Liszt. În timp ce Evgeny Kissin se așeza comod pe scaun și se pregătea să intre în starea de concert, Emmanuel Krivine a trecut prin spatele lui spre pupitrul dirjoral și a zăbovit cu mâna pe spatele lui preț de câteva secunde, cu fața spre orchestră. Am intuit aici o nevoie de accentuare a dialogului dintre pianist și orchestră, dirjorul asigurându-și, oarecum, rolul de mediator, sau, dacă vreți, de translator. Iar ceea ce am auzit asta a fost: un dialog bine temperat (mai ales între violoncel și pian, în prima parte a concertului). Un concert în care Kissin n-a arătat decât o bună parte din farmecul și știința pe care le posedă și le îmbină într-un fel unic, abia la bisuri eliberându-se de trac și dezlănțuindu-se, astfel încât ieșirea din scenă să fie triumfală cu adevărat.

Ca să trec la cel de-al treilea moment al serii – primul fiind dedicat poemului simfonic compus de Liszt, un preludiu bun pentru un astfel de concert, prilej pentru orchestră să se racordeze la starea celor din sală – trebuie să fac o mărturisire. Când am ieșit de la concert, am trimis un mesaj unui prieten foarte drag (cu care am deseori discuții pe marginea unei partituri sau alta): „Sala Palatului n-o să fie pentru mine niciodată o primă opțiune. și la Enescu, în festival, nu mă duc decât de cel mult două ori. Anul acesta am ales Orchestra Națională a Franței. Temperamentali. Inexacți preț de o picanterie. La limita unui excentric fin dozat.”. Și de atunci mă tot gândesc că o altă concluzie a ceea ce am auzit aseară nu prea pot găsi.

Cunoscătorii, adevărații melomani au așteptat cu o oarecare nerebădare cel de-al treilea concert al serii – „Tablouri dintr-o expoziție” de Musorgski / Ravel. Din punctul meu de vedere, este acel gen de compoziție care fie te cucerește de la primele note, fie te lasă total indiferent, oricâte pledoarii în favorea lui ai asculta. Scris de Musorgski și orchestrat de Ravel, concertul are o istorie atipică, în sensul că face acea conexiune cu pictura, de care începem să ducem lipsă, din păcate. Poți asculta concertul în două feluri diferite: profan, fără să știi nimic despre istoria acestuia (și sunt convinsă că aplauzele îndelungi de la finalul serii au venit din partea unor astfel de spectactori) sau documentat, pus în temă. Un concert compus în numai 20 de zile, dar asta doar pentru că expoziția lui Viktor Hartmann l-a impresionat până într-atât, încât notele s-au legat firesc în suite.

Gnomul; Vechiul Castel – aici Ravel s-a slujit în orchestrație de un saxofon alto solo, care s-a auzit foarte bine sub cupola Sălii Palatului (de altfel, din punctul meu de vedere suflătorii sunt partiția cea mai bună a Orchestrei Naționale a Franței, cu personalitate și distincție, dar se prea poate să fiu subiectivă) ; Tuileries (Cearta copiilor după joacă) – ascultând acest tablou chiar ai impresia că te plimbi la pas prin grădină și observi copiii jucându-se, iar lui Krivine i-a plăcut foarte mult această joacă, pe care a evidențiat-o subtil prin maniera de dialog a instrumentelor, nedând întâietate niciunuia; Bâdlo (care este o căruță țărănească poloneză, pe roți înalte, trase de doi boi) și Ravel a ales o orchestrație mai puțin tumultoasă, căruța trecând pe drum în liniște, fără să tulbure prea mult ritmul vieții locului; Dansul puilor ce ies din găoaceun balet care sugerează plimbările copiilor, iar aici Krivine s-a desfătat, efectiv a avut atitudinea unui bunic care se bucură de inocența nepoților; Evreul bogat și cel săracmelomanii înveterați cred că s-au așteptat să audă mai multă opoziție între cei doi, dar Krivine n-a vrut opoziție, a vrut cunoaștere, una subtilă, care pleacă de la o cercetare îndelungă – atitudinea pe care o avem atunci când vedem pentru prima dată un tablou într-o expoziție, te apropii, te depărtezi, cercetezi îndelung detaliile; Târgul din Limoges; Catacombele; Coliba pe Picioare de Găină (Baba Iaga); Marea poartă a Kievului are la bază un imn de botez din liturghia ortodoxă rusă – poate că de aceea și impresionează foarte mult pe cei de rit ortodox, iar Krivine a accentuat și a dozat foarte bine crescendo-ul, de o manieră care să nu anuleze întreaga construcție. Impresia mea este că el și-a dorit să ieșim din sală cu o imagine de ansamblu a întregii expoziții, lăsându-ne totala libertate să ne alegem tabloul preferat și să zăbovim asupra lui cât credem noi de cuviință.

Concertul Orchestrei Naționale a Franței din seara zilei de 6 septembrie va fi rămâne în memoria spectatorilor, indiferent din ce motive. Să ne bucurăm, așadar, că vom avea subiect de controversă un concert și nu vreo altă cauză mai mult mai sau mai puțin belicoasă.