For full functionality of this page it is necessary to enable JavaScript. Here are the instructions how to enable JavaScript in your web browser Magnetismul artei enesciene

Magnetismul artei enesciene

de Mădălina Mărgăritescu

Descris de Yehudi Menuhin ca „Absolutul prin care îi judec pe toți ceilalți … cea mai extraordinară ființă umană, cel mai mare muzician și cea mai formativă influență pe care am experimentat-o vreodată”, iar de legendarul violoncelist Pablo Casals drept „unul dintre cele mai mari genii ale muzicii moderne”, George Enescu a exercitat întreaga sa viață o vrajă unică asupra celor care au avut bucuria de a-l asculta ori de a lucra cu el. Maestrul răspândea o energie deosebită și comunica într-un stil unic atât cu muzicienii cât și cu publicul, deși – modest și prea puțin conștient de forța magnetismului artei sale interpretative – s-a simțit un compozitor ”până în măduva oaselor”, fără ușurința de a cânta la un instrument. O remarcabilă istorie concertistică și nenumărate mărturii care pun în valoare arta sa interpretativă dezmint fără tăgadă părerea despre sine a marelui artist.

Elevi, parteneri de scenă, auditori, cu toții au trăit emoția transmisă de sonoritatea inconfundabilă pe care o obținea George Enescu pe orice instrument ar fi interpretat, fie el vioară, pian, violoncel, orgă sau violă. De fiecare operă se apropia cu dragoste, o însuflețea cu emoție și o cânta cu simplitate, impresionându-i profund pe ascultători.

Avea doar 11 ani când a susținut primele concerte – în 1892, la Viena. A interpretat ”Faust-Fantezie” de Sarasate și a obținut un succes extraordinar, consemnat de ziarele vremii. În anul următor, la audiția elevilor de la Conservator, publicația Wiener Tageblatt scria despre vibrația declanșată de Enescu prin interpretarea Concertului de Mendelssohn: ”A câștigat inima tuturor ascultătorilor. Tonul său cald, o siguranță plină de pasiune, o înțelegere tot atât de dezvoltată ne permit a spera pentru acest copil-minune un viitor strălucit”.

Simplitatea interpretării sale determina auditoriul sau partenerul de scenă să-și concentreze atenția asupra muzicii și să facă abstracție de partea pur tehnică. Lucrul acesta nu însemna că neglija partea tehnică, dar pentru Enescu muzica reprezenta trăire, viață, ea trebuia să exprime stări sufletești – nu era o înșiruire goală de sunete. Puterea de seducție a artei enesciane a fost menționată și de Philip Hale în The Boston Herald. Cronicarul nota impresiile concertului prezentat de Enescu împreună cu Orchestra Simfonică din Boston: ”Concertul de vioară de Brahms a fost cântat aici de violoniști de înaltă clasă, dar niciodată cu atâta muzicalitate, atât de seducător, s-ar spune, ca Enescu. Muzica acestui concert, emoțională sau contemplativă, merge direct spre auditor, fără ca el să se mai gândească la vioară, violonist și chiar Brahms. Acesta este triumful artei interpretative”.

Maestrul Enescu nu era doar genialul interpret care desfăta publicul, ci, în același timp, prin simpla sa prezență, transmitea calm și siguranță de sine, determinându-și colegii de scenă să cânte mult mai bine. Pentru aceștia, puterea magică pe care Maestrul o exercita asupra lor era o forță memorabilă. Violonistul Mircea Bârsan își amintea, impresionat, vibrația pe care  Enescu o împrumuta artiștilor cu care făcea muzică, punându-le în evidență calitățile sau corectând stângăciile, dar lăsându-le libertatea asupra interpretării atâta timp cât nu  era afectat coloritul sonor. Atunci când simțea că partenerii trec prin clipe de nesiguranță, Enescu se apropia discret de ei și prin acea privire magnetică îi integra ”în atmosfera lui sufletească și artistică”. Momentele acestea au rămas de neuitat pentru Alexandru Rădulescu, violistul care a făcut parte din Cvartetul de coarde fondat și condus de George Enescu. Vraja Maestrului transformase contopirea dintre muzicienii acestei formații într-un ”singur suflet în mai multe mâini”. Chiar dacă fiecare muzician era absorbit de  instrumentul său, ”cadența, vibrația interioară erau aceleași”, mărturisea Alexandru Rădulescu.  Sufletul Maestrului se inflitra în ei și oferea fiecăruia ”o supraomenească intuiție a momentului și cadenței muzicale”. Enescu era ”un partener ce-ți dădea aripi” și ”te purta cu vraja elanului său în cele mai înalte sfere ale muzicii”. Răscolitoarea vrajă era purtată în suflete de muzicieni chiar și după ce repetițiile luau sfârșit.

Pianista Monique Haas a lucrat mult cu Enescu și își amintea cât de convingător era Maestrul și ce  magnetism avea: ”Erai obligat să cânți așa cum îți cerea el. Trebuia să fii în posesia anumitor mijloace muzicale pe care el le credea indispensabile. Se crea un fel de fluid între tine și el”.

Despre energia pe care o răspândea Enescu a istorisit și compozitorul Aurel Stroe, într-un interviu acordat muzicologului Despina Petecel. Aurel Stroe a avut ocazia să participe la seratele organizate de Enescu la el acasă și a evocat un moment petrecut la una dintre aceste întâlniri, pe la începutul lui martie 1946, înainte de plecarea definitivă din țară. Împrejurările au făcut ca la serata respectivă să stea lângă Enescu și să-i întoarcă paginile la interpretarea Sonatei de Guillaume Lekeu. Atunci a trăit un sentiment pe care nu-l mai avusese niciodată și pe care nu avea să-l mai întâlnească. ”La un moment dat s-a creat o asemenea atmosferă încât am avut impresia că mă ridic cu scaunul, am avut un sentiment de levitație pe care nu-l mai trăisem niciodată și pe care nu l-am mai întâlnit de atunci”.

Martor la un eveniment asemănător a fost și muzicologul Teodor Bălan. Prezent la un concert dirijat de Maestru, prin anii ’40, la Ateneul Român, a observat transfigurarea muzicianului ”înconvoiat, abătut” care a urcat treptele intrării artiștilor de la Ateneu, sprijinit de șofer, în dirijorul cu ”un aer de tinerețe nestingherită” pe care ”orchestra îl asculta ca electrizată” de parcă ”un duh nevăzut îl ajutase pe Maestru să revitalizeze niște oameni obosiți”.  Un alt fenomen inexplicabil s-a petrecut la sfârșitul concertului când s-a interpretat Simfonia de Cesar Franck. Persoanele din primele 5, 6 rânduri s-au ridicat în picioare la ultima parte ca și cum o forță exterioară îi convingea să nu mai stea pe scaune. Forța magnetică se manifesta din plin asupra celor care se aflau în apropierea Maestrului.

Enescu lăsa în sufletele celor care îl ascultau amintiri nemuritoare. Ilie Kogălniceanu povestește în ”Destăinuiri despre George Enescu” amintirea celor două seri din 23 și 27 august 1942, când Enescu a interpretat capodopera ”Oedip” la pian. Acest moment incomparabil, petrecut la vila Luminiș din Sinaia, nu l-a părăsit niciodată pe Ilie Kogălniceanu: ”Enescu cânta, fluiera, gemea, pianul fremăta sub mâinile lui. Asistasem la ceva unic, fabulos.”

Foto: George Enescu fotografiat de Boris Lipnitzki, Paris, 1936 © Roger-Viollet
Bibliografie:
  • Bălan, Teodor, ”Acasă la Enescu”, București, Ed. Sport-Turism, 1977;
  • Gavoty, Bernard, Amintirile lui George Enescu / Les Souvenirs de Georges Enesco, trad. Elena Bulai, București, Editura Curtea Veche, 2017;
  • Cosma, Viorel, ”Enescu azi – Premise la redimensionarea personalității și operei”, Timișoara, Ed. Facla, 1981;
  • Kogălniceanu, Ilie, ”Destăinuiri despre George Enescu”,
  • Theodoru Petecel, Despina, ”George Enescu – Reverie și Mit”, București, Ed. Muzicală, 2014;
  • Tudor, Andrei, ”Enescu”, București, Ed. Muzicală, 1958;
  • Vitcu, Dumitru, ”George Enescu în spațiul artistic american”, Iași, Ed. Omnia,  1994.