For full functionality of this page it is necessary to enable JavaScript. Here are the instructions how to enable JavaScript in your web browser Prelucrări celebre ale temelor lui Paganini, cu Orchestra Filarmonicii Regale din Liège, la #EnescuOnline

Prelucrări celebre ale temelor lui Paganini, cu Orchestra Filarmonicii Regale din Liège, la #EnescuOnline

Festivalul și Concursul George Enescu online prezintă în perioada 3-6 aprilie un concert susținut de Orchestra Filarmonicii Regale din Liège, cu dirijorul Tiberiu Soare la pupitru și  doi  soliști de calibru internațional: soprana Anna Caterina Antonacci și pianistul Denis Kozhukhin. Festivalul Enescu este singurul festival de muzică clasică din lume care oferă publicului posibilitatea de a se bucura de înregistrările sale online și gratis.

Concertul s-a desfășurat în cadrul ediției din septembrie 2019 a Festivalului Internațional George Enescu, pe scena Ateneului Român,   având în program  Variațiunile pe o temă de Paganini pentru pian și orchestră de Witold Lutosławski, Rapsodia pe o temă de Paganini pentru pian și orchestră de Serghei Rahmaninov și opera pentru soprană și orchestră La Voix Humaine din creația lui Francis Poulenc.

Una dintre cele mai apreciate voci ale generației sale, Anna Caterina Antonacci a câștigat premii prestigioase la concursurile Voci Verdiane, Callas și Pavarotti. S-a specializat în repertoriul rossinian încă din primii ani de carieră, ajungând să stăpânească roluri din opere complexe, precum Moise în Egipt, Semiramide, Ermione și Elisabetta, regina d’Inghilterra. Portofoliul său de roluri, bogat și variat, include și reginele lui Donizetti; Donna Elvira (Don Giovanni), Elettra (Idomeneo) și Vitellia (La Clemenza di Tito) din operele mozartiene; Armide de Gluck, în montarea lui Pier Luigi Pizzi dirijată de Riccardo Muti, care a deschis stagiunea 1996/97 a Teatrului Scala. A cântat Alceste în Parma și Salzburg și Medeea de Cherubini la Toulouse și Theatre du Chatelet. Succesul de care s-a bucurat interpretând Cassandra în producția Les Troyens de la Chatelet în 2003, cu Sir John Eliot Gardiner la pupitru, a încurajat apropierea artistei de marile eroine ale repertoriului francez, mergând pe urmele sopranei Régine Crespin.

În 2010, pe când avea doar 23 de ani, Denis Kozhukhin a câștigat marele premiu al Concursului Regina Elisabeta de la Bruxelles, iar de atunci s-a impus ca unul dintre cei mai bine cotați pianiști ai tinerei generații. Criticii i-au descris concertele utilizând atribute ca „magic”, „imperial”, „fascinant”. În stagiunea 2018/19, Kozhukhin și-a făcut debutul la BBC Proms, interpretând un concert de Dmitri Șostakovici. Pianistul colaborează frecvent cu ansambluri importante, precum Orchestra Regală Concertgebouw Amsterdam, London Symphony, Staatskapelle din Berlin, Chicago Symphony, London Philharmonic sau Philharmonia Orchestra.

Orchestra Filarmonicii Regale din Liège este singura orchestră simfonică profesionistă din regiunea de limbă franceză a Belgiei și este finanțată de Federația Valonia-Bruxelles. Susține regulat concerte în faimoasa sală a Filarmonicii, inaugurată în anul 1887 și este invitată să concerteze în săli și festivaluri importante din Europa, Japonia și SUA. În stagiunea 2018/19, alături de prezența în Festivalul Enescu de la București, OPRL a susținut concerte la Festivalul Catedralelor Picardiei, La Seine Musicale (Paris) și Concertgebouw din Amsterdam. A colaborat cu artiști și dirijori reputați, precum Jean-Jacques Kantorow, Renaud Capuçon, Nicholas Angelich, Gary Hoffman, Adrien La Marca și a comandat creații lui Éric Tanguy (2017), Philippe Boesmans, Fazil Say (2019), precum și tânărului compozitor belgian Gwenaël Grisi (2019).

Detalii despre program (text de Alice Mavrodin)

Tinerețea lui Witold Lutosławski (1913-1994) ar putea fi subiectul unui roman de aventuri. Prins de nemți, evadat, întors în Varșovia ocupată după un drum de 400 de km pe jos, a trăit tot restul celui de-al doilea război mondial în clandestinitate, cântând la pian prin baruri pentru a avea din ce trăi. Împreună cu colegul compozitor Andrzej Panufnik a format un duo pianistic și așa s-au născut (în 1941) Variațiunile pe tema Capriciului nr. 24 de Paganini – inițial în format pentru două piane. Era o lucrare de o virtuozitate spectaculoasă, într-un stil dens ce ar putea fi caracterizat drept postromantic. Mulți ani mai târziu, la cererea pianistei Felicja Blumental, compozitorul a rescris lucrarea pentru pian și orchestră (în 1978). Substanța muzicală a rămas în linii mari aceeași, dar, după aproape patru decenii, lumea muzicală a compozitorului se schimbase radical: sonoritatea este transparentă, pianul e rareori întovărășit de toată orchestra; de obicei, doar câteva instrumente punctează, cu acorduri percutante, discursul pianului. Cum fiecare variațiune este cântată de câte două ori, rolurile participanților se inversează la reluare. Dintre cele 12 variațiuni, una singură este lirică, cea de-a șasea, cu două planuri sonore ce evoluează în sens contrar, ca în discantul medieval. În rest, muzica adoptă un stil tocat, foarte dinamic, cu un colorit timbral inedit, uluitor.

Rafinamentul orchestral inventiv și colorat e una dintre principalele calități și ale Rapsodiei op. 43, scrisă de Serghei Rahmaninov (1873-1943) cu șapte ani mai devreme decât Variațiunile (în 1934), pe aceeași cunoscută temă a lui Paganini, care a inspirat, de altfel, de-a lungul timpului, peste 50 de lucrări de compozitori europeni, americani, japonezi, chinezi… Adevărat concert pentru pian și orchestră, ea se organizează și în planul general ca un concert: primele zece variațiuni, într-un tempo rapid, reprezintă prima mișcare; următoarele opt țin loc de mișcare centrală, cu elemente de Menuet (var. 12), de Scherzo (var. 15) și cu un superb Andante cantabile (var. 18), care este marele moment liric al lucrării. În sfârșit, ultimele șase variațiuni constituie finalul.

Interesant este că în Rapsodie apare și o a doua temă: cea a imnului medieval Dies irae (Ziua mâniei, a Judecății de Apoi), prezent în variațiunile 7, 10 și în ultima, 24.

Monodrama lirică Vocea umană de Francis Poulenc (1899-1963) e o operă fără elemente „operistice”, o secvență ce pare ruptă din viață: după primele minute, de abia mai realizezi că protagonista cântă, simți că asiști la convorbirea ei telefonică reală cu soțul care a părăsit-o și care acum îi cere să-i trimită câteva obiecte, pentru ca în final s-o anunțe că pleacă cu noua lui parteneră la Marsilia.

Desigur, noi nu auzim vocea lui, ci doar replicile ei. Textul genial al lui Jean Cocteau – scris și jucat cu 30 de ani înainte de a fi pus pe muzică – ne-o înfățișează pe nefericită cum inițial încearcă să pară indiferentă și mondenă, apoi mărturisește că a încercat să se sinucidă, mai târziu își răsucește firul telefonului pe după gât, iar când convorbirea se încheie, cade inertă pe pat,  lăsând impresia unei sinucideri duse până la capăt.

Revoluționar de originală, dând peste cap toate șabloanele genului, accesibilă ca limbaj în ciuda îndrăznelilor armonice și a lipsei unei melodicități de factură tradițională, Vocea umană emoționează profund: e vocea unei îndrăgostite fără nume, o voce care poate fi a oricăreia dintre noi…

foto credit: Cătălina Filip