For full functionality of this page it is necessary to enable JavaScript. Here are the instructions how to enable JavaScript in your web browser Paganini și Enescu, sub bagheta dirijorului Fabio Luisi, la #EnescuOnline | George Enescu Festival

Paganini și Enescu, sub bagheta dirijorului Fabio Luisi, la #EnescuOnline

Festivalul și Concursul George Enescu online, cu un program ales, gratuit, de rezistență, solidaritate și vindecare prin muzică, vă propune între 22 și 25 martie 2020 concertul Orchestrei și Corului Maggio Musicale Fiorentino, sub bagheta dirijorului Fabio Luisi și avându-l ca solist pe violonistul rus Sergei Krylov.

În program: Concertul nr. 1 pentru vioară și orchestră op. 6 de Nicolò Paganini și Simfonia a III-a în do major op. 21 de George Enescu.

Programul răsfață publicul cu două momente de mare virtuozitate. Compoziția lui Paganini pune în evidență calitățile tehnice ale solistului, precum și capacitatea acestuia de a reda bogăția de nuanțe a partiturii.

Simfonia a III-a de George Enescu, scrisă în anii 1916-18, este o lucrare vocal-simfonică amplă, în care dialogul dintre orchestră și cor relevă încărcătura emoțională a epocii, datorată Primului Război Mondial.

Violonistul Sergei Krylov, originar din Rusia, s-a făcut remarcat prin lirismul intens al interpretărilor sale. Calitățile tehnice și expresivitatea l-au propulsat în topul celor mai apreciați violoniști ai momentului la nivel internațional. În cursul ultimelor stagiuni, Sergei Krylov a devenit un oaspete obișnuit al multor instituții muzicale importante și este invitat să cânte cu orchestre de top din întreaga lume.

Concertul pe care îl transmitem a fost prezentat pe scena Festivalului Internațional George Enescu în septembrie 2019, fiind apreciat atât în rândul publicului, cât și al criticilor de specialitate. Într-una dintre cronici, muzicologul Sorina Goia scrie următoarele:

Concertul nr. 1, scris acum mai bine de două secole (1817-1818), este un compendiu de tehnici dedicate viorii. Practic, Paganini a „injectat” partitura cu steroizii virtuozității. Tot ce este mai frumos şi mai greu: terţe, octave, duble, acorduri, flajeolete, pasaje ultrarapide (pentru mâna stângă) sau pizzicato, staccato, martellato, spiccato… arcuşul zboară pe coarde iar mâinile nu au răgaz. Ce a făcut Sergei Krylov însă… este acel moment magic. În primul rând este un muzician incapabil să cânte fals! Vioara lui s-a auzit limpede până în cel mai îndepărtat ungher al Sălii Palatului. Nu a existat moment în care acest artist să nu „ardă” pe podium. O plăcere, o încântare, o bucurie! La fel ca şi bisul oferit – Capriciul nr. 24 de Paganini. Muzică pură; plămădită de un artist veritabil!

Detalii despre program (Text de Olga Grigorescu)

Figura lui Nicolò Paganini (1782-1840), tipicul virtuoz romantic, a rămas legendară; fiecare apariţie a sa pe scenele de concert din Italia natală, dar şi din toate marile oraşe europene în care a făcut turnee, a stârnit uimirea publicului prin arta sa interpretativă excepţională. Totuși, multe dintre efectele deosebite pe care le producea cântul său nu erau cu totul noi; mari muzicieni le introduseseră în practica instrumentală încă din veacurile XVII-XVIII: Corelli, Bach, Vivaldi, Tartini, Locatelli. Ceea ce aducea nou Paganini era însă folosirea acestor procedee pe scară largă: viteză ameţitoare a unor ample pasaje, registre foarte înalte, lungi fragmente melodice în flageolete (sunete armonice), pizzicato cu ambele mâini, spiccate rapide, salturi mari, duble sunete pe coardă.

Concertul nr. 1 op. 6 a fost compus, se pare, între anii 1816 şi 1818 şi are o structură clasică. Solistul se impune peste tot cu discursul său colorat şi strălucitor, în timp ce orchestra rămâne acompaniatoare; doar în prima parte, Allegro maestoso, ansamblul are un rol mai consistent, dată fiind prezenţa tradiţionalei expoziţii orchestrale, bitematice, care o precedă pe cea cu solist. Vioara reia temele şi le îmbogăţeşte după aceea cu nenumărate înflorituri, agilitatea solistului fiind pusă la serioasă încercare. Partea a doua, Adagio, ni se prezintă ca o arie de operă italiană unde cantabilitatea se află în prim plan, comunicând o emoţie sinceră şi caldă. Adevăratul „foc de artificii” violonistic se dezlănţuie însă în rondoul final, Allegro spirituoso, cu refrenul pe o temă de dans sprinţară, veselă, fiecare cuplet fiind la rândul lui plin de vervă şi ingeniozitate.

George Enescu (1881-1955) a început să lucreze la Simfonia a treia în anul 1916 şi a terminat-o în 1918. A compus deci în plin război, susţinând totodată zeci de concerte prin oraşele moldovene în beneficiul răniţilor de pe front, astfel că era inevitabil ca tensiunile evenimentelor de atunci să nu se reflecte şi în muzica pe care o crea.

Prima parte, Moderato un poco maestoso, începe aproape şoptit, ca un fel de presimţire a tragediei ce avea să se dezlănţuie. Două zone tematice deosebite între ele şi totuşi înrudite se impun: prima, tensionată cu ample comentarii în plenul orchestrei, cealaltă lirică, visătoare, mai transparentă şi cu multe intervenţii solistice. În dezvoltare se dezlănţuie conflictul, un aer eroic străbătând lupta unor forţe opuse. După un punct culminant, atmosfera se linişteşte şi va domina starea de reculegere. Agitaţia va izbucni însă din nou în mişcarea următoare, Vivace ma non troppo, unde o temă de marş adună treptat valuri de sonorităţi ce vor creşte şi se vor încleşta cu o forţă copleşitoare. Pacea, chiar dacă uneori tulburată de umbrele dramei consumate, se va instaura în partea a treia, Lento ma non troppo. În împletirea molcomă a firelor orchestrei apar acum, simbolizând armonia lumii aşezate din nou în cursul ei firesc, glasurile blânde ale corului. Nu sunt cuvinte, ci doar vocalize care însoţesc instrumentele. Se aud şi culori mai aparte în orchestră, orga, sunetele harpelor şi ale pianului, o percuţie cristalină, toate pentru a contura momentele de elevaţie, de transfigurare a tragicului în serenitate, chiar în extaz.

credit foto: Andrada Pavel