For full functionality of this page it is necessary to enable JavaScript. Here are the instructions how to enable JavaScript in your web browser Interviu cu violoncelistul Raphael Wallfisch: “Este extraordinar că ne putem aminti de George Enescu prin acest concurs” | George Enescu Festival

Interviu cu violoncelistul Raphael Wallfisch: “Este extraordinar că ne putem aminti de George Enescu prin acest concurs”

Primul recital din cadrul Concursului Enescu de anul acesta a adus pe scena Ateneului Român doi muzicieni cu mult șarm și de o valoare excepțională, legați de un parteneriat de 36 de ani. Unul dintre aceștia, reputatul violoncelist Raphael Wallfisch a fost prezent la București în
calitate de membru al juriului de specialitate pentru Secțiunea Violoncel a Concursului Enescu 2018, și a oferit și un recital extraordinar în cadrul programului competiției, alături de pianistul John York.

Violoncelistul Raphael Wallfisch impresionează prin tehnica solidă și muzicalitatea remarcabilă, precum și printr-o prezență pe scenă – dar și în afara ei – caldă, și totodată aristocrată.

Text de Cristina Enescu

Raphael Wallfisch s-a născut într-o familie de muzicieni celebri. Tatăl său a fost pianistul Peter Wallfisch, iar mama este violoncelista de origine poloneză – Anita Lasker-Wallfisch, unul dintre cei mai respectați instrumentiști din lume, totodată și probabil unul dintre violonceliștii cu cele mai multe înregistrări. De-a lungul carierei sale, Raphael Wallfisch a abordat un repertoriu vast, dar a fost interesat și de redescoperirea și prezentarea unor compozitori britanici și evrei de secol XX, căzuți în uitare în contextul istoric frământat al acelor vremuri. După ce foarte tânărul Raphael și-a manifestat interesul pentru violoncel, nu mama lui a fost cea care l-a învățat să cânte, însă ea l-a îndrumat spre unii dintre cei mai buni profesori.

Violoncelul este viața lui. La propriu. Raphael Wallfisch nu ar fi existat astăzi dacă viața mamei sale nu ar fi fost salvată de acest instrument. Nu o dată, ci chiar de trei ori: de două ori în lagărele de concentrare de la Auschwitz și Bergen-Belsen. După eliberare, ea și-a putut câștiga existența din muzică. ”Mama a scris o carte despre toate lucrurile acestea. Se numește ‘Inherit the Truth: A Memoir of Survival and the Holocaust’ (Moștenirea adevărului: memorii despre supraviețuire și Holocaust). Violoncelul a salvat-o în ambele lagăre. La 20 de ani, a fost eliberată și a continuat să cânte – și aceasta a fost meseria ei până nu demult, când a început să își dedice timpul profesoratului. Mai mult decât atât, chiar și fiul meu este violoncelist.”, povestește Wallfisch.

Cum a început propria lui poveste de dragoste cu acest instrument? ”Ambii părinți mi-au dat șansa de a încerca diferite instrumente, fără să mă forțeze înspre niciunul în mod particular. Violoncelul m-a atras de la început, de pe la vârsta de opt ani. Foarte important pentru parcursul meu a fost faptul că am avut profesori excepționali. Când aveam vreo 12 ani eram deja cu totul captivat de violoncel.”

După decenii de concerte la înalt nivel, numeroase colaborări prestigioase, înregistrări și participări în diferite jurii de specialitate, Raphael Wallfisch resimte încă entuziasm și energie când interpretează. ”Violoncelul a devenit o extensie a mea. Bineînțeles, cariera a implicat foarte multă muncă asiduă, ca în cazul oricui se decide să facă performanță la un nivel foarte ridicat. E o profesie competitivă. Am fost binecuvântat și cu pasiune, acesta e ingredientul meu special. Am fost norocos să primesc o educație bună, fiind înconjurat de muzică și de prieteni de familie precum Kenneth Leighton, care a stat la noi când eram mic și, mai târziu, a compus muzică pentru mine.”

Leighton este unul dintre compozitorii aleși pentru recitalul de la București. Toate cele patru piese interpretate de duo-ul Wallfisch-York au, într-un fel sau altul, o conexiune cu el: Alleluia Pascha Nostrum a lui Leighton i-a fost dedicată; Sonata în la minor de Alexander Zemlinsky a fost considerată pierdută timp de aproape un secol, până când Wallfisch a descoperit-o între hârtiile tatălui său; Sonata Nr.1 pentru Violoncel și Pian de James MacMillan (care nu numai că i-a fost dedicată lui Wallfisch, dar a și fost interpretată în premieră de către acesta alături de John York în 1999); și sonata compozitorului belgian de sfârșit de secol XIX Guillaume Lekeu (aranjată pentru violoncel și pian de Wallfisch pe baza unor notări ale lui Ronchini).

”Prima piesă pe care am interpretat-o a fost scrisă de Leighton pentru mine în anii 1980. Cântasem deja mai multe dintre lucrările sale. L-am rugat să scrie o lucrare nouă și a fost încântat. A scris această sonată minunată, pe care am interpretat-o apoi de foarte multe ori. Desigur, el a fost și profesorul lui James MacMillan, deci a fost cumva de la sine înțeles că am ajuns ulterior să gravitez și spre muzica lui MacMillan – sonata lui, prezentată în recitalul de la București, am interpretat-o de multe ori în toată lumea, chiar și cu MacMillan la pupitrul dirijoral. Există o conexiune personală cu acești compozitori, iar lucrurile au venit cumva natural. Cu sonata lui Zemlinsky a fost o întâmplare excepțională. O copie ilizibilă a manuscrisului i-a fost trimisă tatălui meu. Am încercat să o cântăm, tatăl meu și cu mine, dar a fost imposibil
pentru că pur și simplu nu puteam citi notele, așa că am lăsat-o deoparte. Mulți ani mai târziu, după moartea tatălui meu, m-am uitat printre hârtiile lui și am regăsit-o. M-am gândit că trebuie să fie o lucrare importantă, întrucât Zemlinsky a devenit un compozitor renumit în ultimii 30-40 de ani. Am trimis manuscrisul unui muzicolog care îi cunoaște stilul, și astfel am redescoperit sonata. Apoi, sonata lui Lekeu… o auzisem cântată de tatăl meu la vioară și mi-a plăcut mult. Mă gândeam să fac propriul aranjament pentru violoncel, dar apoi am găsit o copie imprimată, foarte veche, a lui Ronchini, la care am făcut câteva mici modificări. Practic, din câte știu, sunt singurul violoncelist care interpretează această lucrare. Sper că vor dori și alții să o cânte în viitor.”

Activitatea de ”detectiv muzical” a violoncelistului este însă mult mai vastă. S-a implicat într-un proiect legat de realizarea a cinci CD-uri cu muzică a unor compozitori evrei de secol XX, care au fost uitați multă vreme. În luna noiembrie a acestui an, va apărea cel mai recent dintre aceste CD-uri, două dintre ele fiind deja pe piață, iar alte două fiind în pregătire. Vorbind despre eforturile de documentare, Wallfisch spune că ”de fapt, este una dintre sarcinile instrumentiștilor, să fie o voce pentru compozitori. Asta suntem noi. Desigur, tuturor ne place să interpretăm compozitori celebri pe care îi cunoaște toată lumea, este de fiecare dată o onoare. Dar există mult mai mult decât piesele celebre și niciodată nu e suficient timp pentru a cânta totul. De exemplu, colegul meu de juriu. David Geringas, a făcut o muncă uriașă legată de redescoperirea unor compozitori ruși și lituanieni. Există mult mai multă muzică în lume decât se poate interpreta. Propriul nostru repertoriu, de violoncel, este uriaș! Multe piese au fost scrise și apoi uitate, ceea ce e trist.”

Mulți dintre compozitorii evrei ale căror lucrări sunt incluse pe cele cinci CD-uri i-au cunoscut fie pe părinții mei, fie pe profesorul meu, sau au fost oricum în vreun fel legați de ei. Am avut așadar o oportunitate extraordinară, aceea de a prezenta în premieră astfel de lucrări. Faptul că ele există acum pe CD înseamnă că lumea va începe să le asculte, poate alți muzicieni vor dori și ei să le interpreteze, și astfel această muzică va reveni la viață. Sincer să fiu, oamenilor le place să asculte dacă ai vreo muzică nouă, specială să le prezinți. Dacă interpretezi un concert de Dvořák este minunat, e o onoare, și fac asta deseori, dar, de asemenea îmi place enorm să cânt și șaizeci de alte lucrări, dacă e posibil.”

Cât despre Concursul Enescu în panoplia competițiilor muzicale de prestigiu din lume, Wallfisch vede faima acestuia în cadrul unei discuții mai largi, referitoare la transmiterea moștenirii muzicii clasice. ”Acest concurs are într-adevăr o reputație importantă, motiv pentru care mulți tineri vor să participe. Bineînțeles, George Enescu este un nume în istoria muzicii. A fost un muzician excepțional, foarte admirat astăzi, și este extraordinar că ne putem aminti de el prin acest concurs. Lory Wallfisch, o rudă îndepărtată de-a mea (pianistă, harpistă și profesoară de renume, născută la Ploiești și apoi emigrată în Statele Unite) a fost printre primii artiști care l-au interpretat pe Enescu în America și în toată lumea. Sarcina mea personală aici, ca membru al juriului de violoncel, este să fiu cât pot de imparțial. E foarte dificil, nivelul este ridicat și sunt mulți muzicieni merituoși. Dar e și un context în care înveți foarte mult, iar colegii din juriu sunt foarte agreabili. Violoncelul este un instrument colegial, ne face plăcere să fim unii cu ceilalți! Muzica clasică este un lucru pe care trebuie să îl transmitem mai departe, din generație în generație, și e foarte important să îi fie cunoscută istoria. Modele muzicale se schimbă tot timpul, și uneori nu în cel mai bun fel, tocmai de aceea e important să știm lucrurile care au fost cu adevărat speciale de-a lungul istoriei muzicii clasice – iar Enescu a fost exact unul dintre acei oameni foarte speciali.”

Legat de impresia pe care o lasă publicului interpretările sale, dincolo de un inevitabil sentiment de virtuozitate, de calm și de bucurie stăpână pe sine, Raphael Wallfisch crede că ”noi, muzicienii, suntem niște povestitori. Muzica încorporează atât de multe emoții, și este ceea ce încerc să fac, să intru în mintea compozitorului și să înțeleg. Tocmai de aceea este dificil să cânți Beethoven sau Bach, spre exemplu, dar chiar și în cazul unor compoziții create cu mult timp în urmă, există mereu o poveste de spus.”