For full functionality of this page it is necessary to enable JavaScript. Here are the instructions how to enable JavaScript in your web browser Tito Ceccherini: Sunt fascinat de cultura românească – George Enescu Festival

Tito Ceccherini: Sunt fascinat de cultura românească

Este prima dată când concertați în România. Ce așteptări aveți?

T.C.: Într-adevăr, este prima dată când vizitez România; de fapt, nici ca turist nu am fost niciodată, deci sunt entuziasmat. Așteptările mele sunt destul de înalte, în sensul în care sunt conștient că e un festival important, și văd după nivelul programului cât de familiarizat este publicul Festivalului „Enescu” cu eficiența și programele la cel mai înalt nivel. De asemenea sunt foarte conștient de tradiția muzicală românească. După cum s-ar putea să știți, peste granițe, muzica lui Enescu, de exemplu, nu este cântată foarte des, iar eu nu am ascultat-o îndeajuns. Cu toate acestea, am avut ocazii de a mă familiariza cu muzica sa, și chiar de a o dirija; chiar recent am dirijat Simfonia de Cameră, una dintre ultimele sale piese, deci sunt extrem de fascinat de cultura românească, poate chiar din cauza faptului că mi se pare puțin exotică, din punctul de vedere al culturii vest-europene. Sunt, de asemenea, recunoscător, că în program este o piesă de Mihnea Brumariu, un alt compozitor despre care învăț pentru această ocazie, și observ acea combinație a unei tradiții muzicale minunate, cu o experiență a ultimului secol, foarte diferită, pe care ați avut-o în România și care pentru mine este întotdeauna surprinzătoare, interesantă și captivantă. De asemenea, sunt foarte curios în legătură cu modul în care muzicienii din orchestră vor reacționa la o problemă neobișnuită pentru felul de a cânta al oricărui ansamblu orchestral din lume: atât muzica lui Sciarrino, cât și muzica lui Filidei necesită, din multe puncte de vedere, o utilizare neobișnuită a instrumentelor. Astfel, sunt foarte deschis să văd ce contribuții vor aduce muzicienii din orchestră. Viața muzicii începe atunci când se ivește o nouă perspectivă asupra sunetului.

Spuneați că, înainte de a dirija Simfonia de Cameră de Enescu, nu erați un bun cunoscător al muzicii sale. Cum s-a întâmplat să dirijați această lucrare?

T.C.: Sunt sigur că muzica lui Enescu merită să fie cunoscută mai bine de muzicienii din toată lumea. Nu am avut un contact îndelungat cu muzica sa, dar am avut unele ocazii să o cunosc – de exemplu, am fost impresionat, în urmă cu mulți, mulți ani, îmi amintesc, de o producție a operei „Oedipe”, la Opera de Stat din Viena, care a avut un impact puternic asupra mea. Eram foarte tânăr la acel moment și m-am gândit: „acesta este un muzician care merită cunoscut”. Ulterior am avut ocazia de a asculta muzică de cameră și, de asemenea, cred că și una din simfoniile sale. Ani mai târziu, vorbeam cu un coleg în Paris despre muzică pentru un ansamblu cameral mai mare – sau o orchestră mică – iar el mi-a spus despre Simfonia de cameră de Enescu, iar câteva luni mai târziu am propus această piesă. Între timp am cunoscut și un muzicolog care a lucrat o lungă perioadă de timp la Editura „Salabert”, și am discutat cu el despre unele din lucrările lui Enescu. Deci câteva luni mai târziu am fost rugat de ansamblul Academiei Teatrului „La Scala” să sugerez un program pentru un ansamblu cameral extins, iar eu m-am gândit că ar fi o bună ocazie de a lucra la această muzică. Din nou, în urmă cu câteva luni am avut o ocazie asemănătoare la Zürich, cu ansamblul „Collegium Novum”; a trebuit să schimbăm programul din cauza situației pandemice, astfel că în urmă cu trei-patru luni am înregistrat Adagio din Simfonia de Cameră, iar eu am descoperit cât de bogat este conținutul ei, deoarece după doi-trei ani, m-am întors asupra partiturii și am descoperit atât de multe, iar perspectiva a devenit mult mai detaliată, astfel că am învățat cât de multă muncă merită această muzică și cât de multe poate dezvălui. Sunt conștient că este o piesă stranie, deoarece a fost compusă târziu astfel că, din câte înțeleg, este sinteza activități muzicale întreprinse de-a lungul unei întregi vieți. Acest fapt se poate percepe în fiecare pagină – e fascinantă deoarece e atât de diferită de tot ceea ce știu din acea perioadă sau din perioada anterioară. Este o combinație a unei abordări melodice cu o sensibilitate armonică deosebită, și – în special – cu o orchestrație care e surprinzătoare la fiecare măsură. E absolut unică.

Să vorbim despre program – ce ne puteți spune despre cele patru piese?

T.C.: Toate piesele au povești foarte diferite, de fapt. O jumătate din program este dedicat muzicii noi din Italia, însă interesant este că vorbim despre doi compozitori din generații diferite – Filidei a fost elevul lui Sciarrino. Cred că aceste două piese sunt reprezentative pentru cele mai autentice atitudini ale celor doi. La Sciarrino există o profundă căutare a locului sunetelor în ambianță, ceea ce poate fi înțeles drept timp și spațiu. Muzica sa, în ultimii ani, a devenit din ce în ce mai economică din punctul de vedere al notelor, cu mai multă liniște – care este întotdeauna colorată, ceva ce nu există niciodată în lumea reală, iar într-un fel nu există nici în muzica lui Sciarrino, dar ceea ce ne arată el este ambianța – o ambianță colorată de unele instrumente care cântă în fundal sau niște tipare ce se schimbă. Deci există o interacțiune între figurile din prim plan și cele din fundal, iar interacțiunea dintre acestea este un fel de a simți spațiul și timpul.

Acest aspect al timpului este crucial și pentru Filidei, de asemenea. În lucrarea sa, în mod particular, se găsesc aspecte interesante și captivante ale lumii sale muzicale. De fapt, Filidei a fost un important organist – între timp nu mai este, deoarece e prea ocupat cu activitatea componistică. Această lucrare este bazată pe fragmente ale uneia dintre cele mai importante capodopere dedicate orgii – „Fiori Musicali” de Frescobaldi. Într-un sens, ascultătorul poate simți sunetele mecanice ale tuturor componentelor orgii. Toate acestea sunt distribuite într-o experiență a timpului care este cel mai izbitor și mai important aspect al muzicii sale.

Restul programului este ales din motive diferite – alegerea compozitorului japonez are legătură cu cei doi compozitori italieni. În partitura lui Dai Fujikura mi s-a părut foarte interesant felul său de a modela tempoul și timpul. Felul său de a se raporta la tempo, care accelerează și decelerează tot timpul, îmi amintește de modul în care ambii compozitori italieni își gândesc muzica. În alt sens, scriitura sclipitoare a celei de-a doua părți m-a făcut să mă gândesc la o altă abordare a aceluiași obiectiv de a modela arcul dramaturgic, pe care l-am observat la Filidei.

Evident că prezența compozitorului român este menită să fie un omagiu țării pe care o vizitez. După cum spuneam mai devreme, domnul Brumariu nu este un compozitor despre care știam înainte, este o propunere a festivalului, iar pentru mine a fost o întâlnire foarte interesantă cu o muzică ce are un context total diferit de celelalte. Găsesc că e foarte sănătos să observi cum, în diferite colțuri ale lumii, evoluția muzicii a luat diferite căi; și, deși suntem atât de apropiați geografic și cultural, vedem că tradiția a mers pe căi total diferite. Piesa de Mihnea Brumariu este mult mai tradițională, atât ca sonoritate, cât și în folosirea instrumentelor. Dar structura este surprinzătoare, foarte diferită de celelalte piese. Există, de asemenea, o referință directă la compozitorul român Aurel Stroe, ceea ce sper că va fi foarte interesant pentru publicul român – în mod sigur este interesant pentru mine. Consider că pentru publicul român aceasta poate fi o ocazie de a-și aminti moștenirea și istoria limbajului muzical românesc. În unele sensuri, există pagini întregi în care este clar că e vorba de muzică românească, deoarece recunosc unele lucruri pe care le-am întâlnit înainte. În alt sens, văd clar în această lucrare o abordare melodică a muzicii, ceea ce lipsește, aș spune, în restul programului. De asemenea, este cea mai simfonică dintre lucrări – și piesa de Filidei ar putea fi văzută drept simfonică, însă cu sonorități complet ieșite din tradiție. Dar aici pot vedea o trimitere directă către sonoritățile simfonice, către orchestra pe care o știm și o înțelegem cu toții. Acesta este un aspect important al programului, să dai voie orchestrei – și am mari așteptări de la Filarmonica din Sibiu – să își expună sunetul autentic, pe lângă toate solicitările compozitorilor mai noi, precum Sciarrino sau Filidei.

Interviu realizat de Petre Fugaciu