For full functionality of this page it is necessary to enable JavaScript. Here are the instructions how to enable JavaScript in your web browser Vlad Vizireanu: Fiecare generație vrea să facă lucrurile diferit de cele anterioare – George Enescu Festival
Vlad Vizireanu

Vlad Vizireanu: Fiecare generație vrea să facă lucrurile diferit de cele anterioare

Vlad Vizireanu – dirijor american de origine română, câștigătorul concursului Hans von Bulow 2021

Ce înseamnă Festivalul „Enescu” pentru dumneavoastră?

V.V.: Prima dată am fost la Festivalul Enescu în 2013, când am dirijat și primul concert „side by side” din istoria Festivalului, cu membri ai Pittsburgh Symphonic Orchestra și Camerata Regală. De atunci, am fost invitat la edițiile următoare să revin la pupitrul Cameratei Regale. Pentru mine, ca român stabilit de copil în Statele Unite, este o bucurie și un privilegiu să pot să vin și să dirijez acasă, la unul dintre cele mai importante evenimente muzicale din lume.

Sunt la prima întâlnire cu Orchestra de Cameră din Viena. Cu Remus Azoiței mă aflu la a doua colaborare, după ce am făcut același Concert nr. 4 de Mozart în aprilie, cu Filarmonica din Ploiești. Remus Azoiței este unul dintre muzicienii mei favoriți cu care am lucrat. Muzicalitatea și integritatea sa  artistică sunt la cel mai înalt nivel, și, în plus, este o plăcere și o bucurie să faci muzică împreună cu el, ceea ce nu se întâmplă întotdeauna cu toți artiștii. Un astfel de muzician face viața dirijorului mult mai ușoară, cu atât mai mult în acest caz, în care știm ce să așteptăm unul de la celălalt în interpretarea muzicii lui Mozart.

Cum ați ajuns să faceți o carieră în dirijat?

V.V.: Dirijatul este o disciplină aproape imposibil de început la o vârstă fragedă. De curând am revăzut o fotografie în care apar la vârsta de trei ani, cu niște căști pe urechi de două ori mai mari decât capul, în timp ce ascult muzică la pick-up, în Constanța, orașul meu natal. Îmi amintesc că mă mișcam cu tot corpul, împreună cu muzica. Desigur că asta nu înseamnă să dirijezi, dar a existat dintotdeauna această pornire în mine de a lega mișcarea de muzică, și nu doar experiența auditivă. Când, după ce am emigrat peste Ocean, am decis să studiez muzica serios, eram însă destul de mare, astfel încât traseul educației mele școlare a fost destul de sinuos. M-am pregătit mai întâi să fiu pianist profesionist, apoi m-am concentrat pe istoria muzicii, absolvind chiar un master în muzicologie medievală. În timpul acestei specializări, unul dintre profesori a sesizat că în mine ar exista un instinct pentru dirijat. Aceasta a fost intuiția sa personală și el este cel care mi-a înlesnit începerea cursurilor de dirijat cu directorul muzical al Orchestrei Simfonice din Austin, unde mă aflam pe atunci. Am simțit dragoste la prima vedere pentru dirijat și am retrăit într-un fel experiența de la vârsta de trei ani. Acel instinct s-a confirmat, pentru că nu am avut nevoie de mult timp să deprind o gestică expresivă. Toții studenții învață tehnica dirijatului, dar pentru mulți este dificil să se simtă confortabil în fața orchestrei și să transmită intenții și emoții. Eu m-am simțit foarte bine pe scenă și așa a început totul.

În ultimii ani, ați câștigat premii internaționale importante la concursurile de specialitate. Ce rol au competițiile în cariera tinerilor muzicieni?

V.V.: Privind înapoi la evoluția competițiilor din ultimele decenii, nu cred că mai au aceeași importanță ca înainte. Desigur că, dacă ajungi să câștigi unul din marile concursuri de dirijat – Mahler, Solti, etc. – te poți baza pe faptul că vei avea o carieră cel puțin decentă. Dar nimic nu e absolut sigur. Am văzut oameni câștigând Concursul „Flick” de la Londra, de care nu s-a mai auzit nimic după aceea. Invers, cunosc concurenți de pe locul II sau doar calificați în finala unor competiții, care au ajuns  dirijori cunoscuți. În Statele Unite cred că e mai puțin important decât în Europa să fii câștigător de mari premii, fiindcă în SUA orchestrele nu sunt finanțate de stat, ca majoritatea celor europene, iar un dirijor trebuie să fie nu doar un foarte bun muzician, ci și capabil să întrețină și să dezvolte relații bune cu cei care susțin financiar orchestrele. Acești sponsori vor să vadă că ești în stare, ca lider al orchestrei, să-i implici pe toți cei interesați în comunitatea din jurul instituției muzicale respective, că ai inițiative în cariera ta, de exemplu că pui bazele unui festival, că organizezi master class-uri, poate chiar un concurs de specialitate, cu alte cuvinte, dirijorul trebuie să demonstreze că este capabil să se promoveze pe sine însuși și să se afirme și prin alte activități, ceea ce îl poate recomanda la un moment dat drept omul potrivit pentru postul de director muzical.

Credeți că muzica clasică mai poate rămâne relevantă într-o lume care pare să întoarcă spatele tradiției și valorilor universale?

V.V.: Nu cred că ne aflăm într-o situație cu totul nouă. Fiecare generație vrea să facă lucrurile diferit de cele anterioare. De aici rezultă că fiecare generație se teme ca valorile sale să nu dispară. Tocmai din acest motiv cred că sistemul de valori nu se va pierde. Îl jucăm pe Shakespeare de peste patru sute de ani, între timp au fost multe schimbări, războaie și catastrofe, dar reperele artistice au rezistat, așa că nu sunt îngrijorat că noua generație ar vrea să șteargă complet trecutul. Cred că nu trebuie să ne judecăm prea aspru și nici să ne imaginăm că experiența noastră personală, oricât de unică, are o valoare general valabilă. Ceea ce e sincer, autentic, durerea, bucuria, suferința, vor fi mereu recunoscute, indiferent de generația din care faci parte. Să nu mai fim, deci, prea încrâncenați și să ne bucurăm de muzică.

Interviu realizat de Mihai Cojocaru