For full functionality of this page it is necessary to enable JavaScript. Here are the instructions how to enable JavaScript in your web browser Vrajă cu Diana Damrau la Ateneu – George Enescu Festival

Vrajă cu Diana Damrau la Ateneu

Da, a fost o incantație. Dulci sunete au învăluit o sală fascinată ab initio (artista fusese invitată și la ediția 2019 a festivalului enescian) și au fermecat-o instant. De data aceasta prin șapte lieduri (inclusiv bis-ul, total 28 de minute cu aplauze) de Richard Strauss, una dintre specialitățile artistei, expusă acum în compania Orchestrei de Cameră a Filarmonicii Germane din Bremen, dirijate de cunoscutul Jérémie Rhorer.

 

Da, a fost o vrajă pe care Diana Damrau ne-a inoculat-o în suflet prin câteva secrete: nuanțări și pianissime ce pluteau (Das Rosenband, op. 36/1), delicatețe, finețe și sensibilitate (Ständchen, op. 17/2), duioșie și visare înaripată (Freundliche Vision, op.48/1), subtilități și unduiri vaporoase (Wiegenlied, op. 41/1), tristețe distilată rafinat (Allerseelen, op. 10/8), angajare și chiar patimă (Zueignung, op. 10/1), precum și fir de voce seducător în Morgen, op. 27/4. Prin cântul Dianei Damrau și al său simț al detaliului, picăturile de sunet au îmbogățit spiritul în transcenderea către imaterial.

 

În glasul sopranei există armonice frumoase, conducerea vocii este remarcabilă, vibrato-ul bine controlat. După primele lansări de sunet, ușor dominate de orchestră, proiecția în sală a fost nimerită pentru toate bijuteriile sonore comunicate, căci comunicarea a fost cea care a fermecat un auditoriu dispus s-o asculte la infinit, să rămână în starea magică creată prin picturile sonore. 2019 și 2021, doi ani de neuitat în compania artei Dianei Damrau.

 

Francezul Jérémie Rhorer a cărui reputație s-a format prin fondarea ansamblului Le Cercle de l’Harmonie, dedicat muzicii secolelor XVIII-XIX interpretate pe instrumente de epocă acordate original, s-a dedicat în paralel conducerii orchestrelor moderne, pe podiumurile de concert sau în fosele teatrelor de operă.

 

Programul ales a prefațat liedurile straussiene, tot cu un opus al maestrului bavarez, „Metamorfoze”, studiu pentru 23 de instrumente cu coarde (TrV 290, AV 142), o lucrare din perioada componistică târzie (1945), inspirată de distrugerea sălbatică în bombardamente a marilor teatre lirice din München, Berlin, Dresda, Viena și în general de dezastrele din ultimele zile ale războiului. Este o compoziție caleidoscopică, de tentă funebră, sumbră, îndurerată, în care Rhorer a știut să evidențieze autocitările compozitorului („Cavalerul rozelor”) sau citatele pe care acesta le-a ales din Mahler, Ceaikovski, Beethoven, Mozart. Cordarii au răspuns cu precizie, fapt ce avea să se constate și în boarea susținătoare a atmosferei create de Diana Damrau în pachetul său de lieduri, precum și în ultima parte a concertului, Simfonia a III-a în Re major op. 29 „Poloneza” de Ceaikovski, cea cu formulă atipică în cinci mișcări.

 

Jérémie Rhorer are în structura sa o componentă romantică puternică, alăturată impulsivității care îl duce la dezlănțuiri de forțe fără limite. Este tot ce i-a trebuit pentru punerea în pagină a opusului ceaikovskian, pe care l-a servit cu rigoare, gestică dinamică, indicații precise pentru intervențiile partidelor, modelare amănunțită a desenelor lirice valsate. Există o tendință a baghetei pentru sonoritățile dominatoare și, iată, eliberarea de energii din finalul fulminant a fost grandios dimensionată pe fraze lungi, cu forță teribilă în momentele de tumult orchestral. Și aceasta face parte din ideatica lui Ceaikovski pentru Simfonia „Poloneză”, un fel de pregătire pentru marea trilogie finală  a simfoniilor IV, V și VI. În rest, dirijorul a identificat și a mânuit cu eficiență planurile sonore, bazându-se pe instrumentiști foarte buni (partida de „lemne” și, îndeosebi, mult încercata partidă de alămuri).

 

În încheiere, sunt nevoit să fac o digresiune, la o a doua „abatere” observată (de mine) de la începerea festivalului. Din nou s-a aplaudat între părțile simfoniei. Nu mai vorbesc de aplauzele între lieduri, fără să se țină cont că reprezintă un tot unitar al concertului. Diana Damrau a încercat să se facă înțeleasă și nu a mulțumit decât după epuizarea programului celor șase lieduri. Se știe, procedura tradițională este clară, se aplaudă la sfârșit. Numai că unii exegeți moderni mai acceptă aplauzele între părți pe motivul „dacă îți place, de ce să nu te manifești?” Cum dezbaterea în contradictoriu poate fi interminabilă, nu înțeleg de ce oamenii de la lumini încurajează aplauzele intermediare, punând întrerupătoarele pe poziția ON, ca și când s-ar fi terminat concertul. Și la Sala Palatului, și la Ateneul Român s-a petrecut la fel.

 

Articol realizat de Costin Popa