For full functionality of this page it is necessary to enable JavaScript. Here are the instructions how to enable JavaScript in your web browser Vraja unei viori de excepție – George Enescu Festival

Vraja unei viori de excepție

            Celebrul violonist Maxim Vengerov este un adevărat prieten al României muzicale. El a devenit un obișnuit al Festivalului „George Enescu”, dându-ne ocazia în fiecare ediție să ne bucurăm de arta lui de cea mai aleasă calitate.

            Anul acesta, publicul l-a putut aplauda atât alături de orchestră  (cea Națională a Franței dirijată de Cristian Măcelaru), cât și într-un recital la Ateneu în compania pianistei Polina Osetinskaya. Dacă la prima apariție, Vengerov s-a distins într-un opus modern, Concertul nr. 1 de Dmitri Șostakovici, în recital a avut o paletă stilistică mai largă, cu lucrări de la Mozart la Ravel. Cu atât mai fascinante ne-au apărut sonoritățile viorii sale, cu cât fiecare lucrare a avut atmosfera, intensitatea și culorile ei aparte.

            Sonata nr. 32 în Si bemol major KV 454, un opus de maturitate al lui Mozart, făurit în 1784, un an foarte prolific pentru el, s-a derulat cu multă degajare și vervă. Un discurs echilibrat construit, împărțit egal între vioară și pian, un dialog foarte viu. Vengerov a conturat bogata tematică mozartiană, în permanentă schimbare, combinând trăsăturile energice cu cele unduioase, păstrându-și puritatea, naturalețea. Cantilena părții lente, ne-a amintit cât de apropiat este sunetul viorii de glasul omenesc și aici ne-au încântat lungile fraze, minunat desenate. Veselul și atât de variatul rondo a căpătat viață prin frumoasa colaborare a celor două instrumente ce s-au întrecut în strălucire.

            Nu odată, Maxim Vengerov a mărturisit ce mult iubește muzica lui George Enescu și preferința sa pentru cea de a doua Sonată în fa minor pentru pian și vioară. Deși este un opus de tinerețe, Sonata, ca multe dintre creațiile maestrului, este scrisă cu mare subtilitate, prelucrând sub variate înfățișări o temă pe care o auzim la începutul lucrării. Cele două instrumente la unison au lansat-o ca un murmur neliniștit, amplificând treptat învolburatul flux sonor până la un ton pasionat. Vocea viorii vibrată, nobilă, a depănat împreună cu bogatele sonorități pianistice, un discurs ce dovedea profunzimea gândirii și simțirii. Intimitate și un sentiment de căldură  emoțională, cu accente romantice, ne-au întâmpinat în partea a doua. În ultima mișcare, contraste și împletiri ale liniilor în continuă frământare erau impregnate de amintiri tematice din prima parte. Sonata s-a construit  plină de avânt, dar și cu acea discretă undă de nostalgie, tipică pentru Enescu, frumos înțeleasă de Vengerov și Osetinskaya.

            Sonata în Mi bemol major op. 18 de Richard Strauss, de asemenea o lucrare de tinerețe, a venit cu altă nuanță stilistică. Un romantism târziu, sonorități mai puternice, de o mare diversitate, au fost puse în valoare de culorile folosite cu generozitate de vioara lui Vengerov. Aceasta poate trece cu ușurință de la sunete mângâietoare, suple, la trăsături ample, apăsate, slujind fiecare cu atenție sensurile partiturii. Și aici, compatibilitatea celor două instrumente și conlucrarea lor ne-a apărut cuceritoare, benefică. Pianul a avut uneori izbucniri mai dure, compensate, fără îndoială, de numeroase alte sonorități extrem de expresive și dezinvolte. Din nou am admirat cantilena larg desfășurată a viorii în partea a doua, melosul delicat, poetic, pe care l-a scos splendid în evidență. Partea a treia, mai capricioasă, a trecut de la aerul ei dansant la o sonoritate de o mare densitate. Un Strauss ce ne-a amintit atât muzica sa de operă, prin sugestiile vocale, cât și bogăția orchestrală.

            Recitalul Vengerov-Osetinskya s-a încheiat cu Rapsodia „Tzigane” de Maurice Ravel unde, după lunga introducere lentă, redată când cu vibrații ample, când cu flageolete aeriene, se dezlănțuie spectacolul virtuozității cu toate efectele violonistice sugerate de arta neîntrecută a lăutarilor. Maxim Vengerov a stârnit aplauze furtunoase în urma fiecărei lucrări, dar aici, entuziasmul a fost cel mai intens. La ovațiile care nu mai conteneau, el a oferit publicului  două Dansuri ungare de Johannes Brahms, păstrând ambianța plină de vervă a piesei lui Ravel, și două momente lirice, de fină cantabilitate, „Meditație” de Jules Massenet și „Balada” de George Enescu, prin care încă o dată l-a omagiat pe maestrul român.

            Maxim Vengerov este un violonist, dintre cei mai importanți astăzi, care știe să vrăjească publicul indiferent de autorul interpretat, cu aerul că se bucură mereu de muzică și o împărtășește generos și cald  publicului, ca unor prieteni.

Interviu realizat de OLGA GRIGORESCU