A venit rândul publicului românesc să recupereze un compozitor uitat timp de decenii (după dispariția sa din 1942), apoi regăsit și redescoperit cu crescândă admirație de lumea muzicală. De la nașterea lui Alexander von Zemlinsky se împlinesc pe 14 octombrie 150 de ani, ceea ce ne amintește faptul că în vecinătatea sa temporală (imediat după 1870) apar câțiva compozitori emblematici pentru secolul ce va să vină: Alexandr Skriabin și Ralph Vaughan-Williams, Serghei Rahmaninov și Max Reger, Gustav Holst, Charles Ives și Maurice Ravel. La rândul său, Arnold Schönberg, cu trei ani mai tânăr decât mentorul și viitorul său cumnat Zemlinsky, completează această enumerare și ne îndeamnă să reflectăm asupra peisajului austriac imperial, cu o extraordinară efervescență a vieții muzicale în jur de 1900.
Pe de o parte, moștenirea romantismului târziu este suverană la Viena: foarte tânărul Zemlinsky fusese remarcat de Johannes Brahms; de Gustav Mahler îl leagă o admirație reciprocă, trecând peste povestea iubirii nefericite pentru celebra Alma Schindler (care îl părăsește pentru a deveni Alma Mahler). Mic de statură și deloc atractiv, Zemlinsky va reflecta de altminteri această traumă sentimentală în opera sa într-un act, Der Zwerg (Piticul, cu premiera mondială acum aproape un secol). Pe de altă parte, zorii avangardelor sunt de găsit tot la Viena, prin discipolii lui Zemlinsky: Schönberg, Anton Webern și Alban Berg. Într-o sferă stilistică total diferită, un alt elev al său, Erich Korngold, va construi primele cărămizi ale limbajului muzical cinematografic și se va bucura de o fulminantă carieră la Hollywood. Nu e de mirare – așadar – că epoca postmodernă a apusului de secol XX îl înveșmântează pe Zemlinsky (muzician „premodern”, s-ar putea spune) cu semnificația de „verigă lipsă” între tonalitate și dodecafonism, între Jugendstil și expresionism. Toleranța și înțelepciunea sa sunt exemplare: clădește pe tradiție și apreciază noutatea.
Până și spiritul ultra critic și pretențios al lui Igor Stravinsky îi recunoștea meritele: „dintre toți dirijorii pe care i-am auzit vreodată l-aș alege pe Alexander von Zemlinsky drept cel mai remarcabil, îndeplinind cele mai înalte exigențe, iar aceasta este o judecată matură” (On Conductors and Conducting, 1964). Evident, este vorba despre calitățile dirijorale ale interpretului recunoscut pentru integritatea sa artistică, dar care nu a atins totuși statutul de „star” în timpul vieții. Meseria de dirijor nu i-a lăsat mult timp pentru compoziție și l-a purtat în fața unor diferite ansambluri din Viena, Praga, Berlin. Ca pe numeroși artiști, regimul național-socialist îl forțează pe cel născut dintr-un tată evreu (cu ascendență slovacă) și o mamă musulmană (din Sarajevo) să părăsească Austria în 1938 și să se stabilească la New York. Experiența americană este nefericită (similar cu ceea ce a trăit Belá Bartók), chiar tragică, ultimii ani ai vieții fiind marcați de probleme financiare și de sănătate.
Uitarea se așterne peste muzica lui Zemlinsky în perioada avangardelor radicale postbelice (îndeosebi a serialiștilor post-webernieni). Era vremea experimentelor și a noului cu orice preț, pe nimeni nu părea să intereseze muzica de o intensitate emoțională neobișnuită, a unui compozitor romantic târziu, etichetat mai degrabă ca minor, eclectic, și menționat doar pentru legăturile sale cu Schönberg. Abia după 1970 lumea muzicală occidentală începe să scormonească după figuri neglijate (să nu uităm că tot atunci începuse și o „renaștere Gustav Mahler”) și va aprecia crezul estetic al lui Zemlinsky: „un mare artist, care posedă tot ceea ce este necesar pentru a exprima esențialul, trebuie să respecte limitele frumuseții, chiar dacă le extinde mult mai mult decât până acum”, îi scria el în 1902 lui Schönberg, cel de care, inevitabil, în timp se va delimita.
Sunt astăzi adesea montate cele două opere ale sale după Oscar Wilde, Piticul și O tragedie florentină (eventual ca două componente ale aceleiași seri), făcându-și loc în repertorii și alte creații scenice, recuperate și revizuite (în total – opt opere). Muzicile de cameră (patru cvartete de coarde, un trio cu clarinet ș.a.), corale, simfonice (Simfonia lirică, Sinfonietta), liedurile și piesele pentru pian dezvăluie un compozitor care pornise pe urmele lui Brahms și Wagner și explorase apoi noutatea ritmurilor neregulate, ale armoniilor disonante, într-un stil pe care mulți l-au asemănat cu cel al lui Alban Berg. Cizelarea atentă a textului muzical și sensibilitatea aparte, o originalitate care nu se lasă decât greu descoperită (poate în mod asemănător cu muzica lui George Enescu) merg mână în mână cu o personalitate care nu a fost niciodată interesată să se auto-promoveze. Un critic american scria că grandoarea și megalomania îi erau la fel de străine pe cât îi era lui Wagner modestia… (John D.Barlow, 1992). Nu este poate lipsit de importanță faptul că Zemlinsky a renunțat după 1918 să mai folosească prefixul von.
A lăsat un număr restrâns de opusuri (27). Din restul de peste 60 unele s-au pierdut, iar altele sunt restituite vieții muzicale, pentru a transmite o melancolie care nu e disperată, nu e patetică, ci mai apropiată de discreția schubertiană.
Articol realizat de Valentina Sandu-Dediu
