Dirijor, clavecinist și organist, Andrea Marcon este sinonim astăzi cu însuși curentul interpretării informate istoric – care a rescris treptat, după mijlocul secolului al XX-lea, tot ce se știa despre cum trebuie cântată muzica Evului Mediu, a Renașterii și Barocului. Cercetător pasionat al fenomenului, căutător parcă mereu tânăr și entuziast, Andrea Marcon are o disponibilitate fără limite de a pleda, inclusiv ca vorbitor, cauza așa-numitei „muzici vechi”; te invită astfel, cu calm și căldură, într-o lume a trecutului, exotică și radiind culori și energie – un univers ce promite să furnizeze surprize greu de intuit și pe viitor.
Duminică, 19 septembrie, de la 16 și 30 de minute, Marcon dirijează muzica lui Antonio Caldara la Ateneu. Între soliștii care vor cânta împreună cu ansamblul vocal-instrumental „La Cetra” din Basel se numără și mezzo-soprana Magdalena Kožená. Despre muzica lui Antonio Caldara, subiectul central al evenimentului, am discutat cu Andrea Marcon înaintea revenirii sale în Festival :
Domnule Andrea Marcon, percepția pe care o avem despre muzica barocă poate fi adesea înșelătoare: cu cât ești mai sigur că știi aproape totul despre ea, cu atât vei fi surprins mai mult. De exemplu, de această dată, ca oaspete al Festivalului „Enescu” veți dirija o creație a lui Antonio Caldara, „La concordia de’ pianeti”. Pentru publicul român va fi cu siguranță prima întâlnire cu respectiva lucrare. Chiar și denumirea genului căruia îi aparține, componimento teatrale, pare stranie și exotică. V-aș ruga să ne fiți ghid către Antonio Caldara spunându-ne care este povestea lucrării amintite.
A.M.: De fapt, în acest caz, componimento teatrale înseamnă, pur si simplu, o serenata ; pentru că lucrarea a fost cântată, așa cum s-a întâmplat în numeroase situații cu lucrările în genul serenata, în aer liber. Pentru serenata (lucrare vocal-simfonică având caracter festiv, destinată unui anume eveniment de tip încoronare, căsătorie, zi de naștere sau onomastică), povestea, libretul, nu sunt de o prea mare importanță. Uneori este o pură ocazie de a face muzică agreabilă pe care să o interpreteze cântăreți de renume – așa cum a fost și în cazul lucrării lui Caldara ; care se sprijină pe un pretext narativ un pic naiv, dacă doriți : planetele discută despre calitățile extraordinare ale cuplului regal format din Carol al VI-lea și soția sa, Elisabeth Christine. În special despre Elisabeth dezbat dacă este cea mai frumoasă și mai fără de asemănare regină a acelui moment. Cu doar câteva zile înaintea primei audiții, Carol al VI-lea fusese încoronat, la Praga, Împărat al Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană. Cu acea ocazie a fost prezentată o altă creație impozantă, „Costanza e fortezza” a lui Joseph Fux, care era prim capelmaistru al Curții Imperiale. Pe drumul de întoarcere de la Praga la Viena (făcut, firește, cu tot alaiul, multe sute de persoane între care și toți muzicienii Capelei Imperiale), s-au oprit peste noapte în Znojmo, oraș care se află astăzi în Cehia. Există un castel acolo și, înainte de a se culca toată lumea, s-au bucurat de o mare petrecere în aer liber în cadrul căreia s-a cântat și „La concordia de’ pianeti”. Toți cântăreții s-au comportat ca și cum totul se întâmpla într-un teatru de operă (întreaga abordare a reprezentației a fost în acest sens) – de aici și semnificația denumirii, componimento teatrale, fiindcă toți interpreții erau costumați ca pentru un spectacol. A ajuns până la noi descrierea acelui mare eveniment, așa că știm cu precizie numele tuturor instrumentiștilor de atunci (cine a cântat la clavecin, la orgă, la viori…). Cunoaștem și numele artiștilor vocali, avem la dispoziție descrierea în detaliu a ceea ce s-a întâmplat. De exemplu, aglomerația a fost atât de mare încât nu mai era niciun loc în piața centrală din Znojmo, spectatori erau și pe acoperișurile clădirilor.
Așadar, acest componimento teatrale este gândit ca o mică operă (cu alternanță de arii și recitative), în două părți, cu numere corale în deschiderea și finalul fiecărui act. Dar libretul este mult mai apropiat de ceea ce cunoaștem și azi drept serenata. Respectivele lucrări nu erau deloc menite să fie prezentate în teatre de operă, ci în spații deschise.
E foarte convingătoare povestea lucrării așa cum o spuneți dvs., domnule Andrea Marcon ! Cum priviți poziția lui Caldara în conjunctura componistică de la finalul secolului al XVII-lea și din primele decenii ale veacului al XVIII-lea? Merită opera lui să fie total neglijată – așa cum stau lucrurile în momentul de față?
A.M.: În ceea ce mă privește, el reprezintă doar unul dintre numeroasele cazuri de compozitori care au fost înconjurați de un succes imens în timpul vieții și care, în prezent, sunt complet neglijați. Dacă întrebi în Italia, chiar și muzicieni, cine e Antonio Caldara, nimeni nu îți va spune ce artist important a fost în vremea lui. Dar el chiar a reprezentat ceva ! Joseph Fux avea calitatea de capelmaistru principal, era, putem spune, „marele șef” peste muzică la Curtea Imperială de la Viena; dar, de fapt, muzica preferată de Împărat era cea a lui Antonio Caldara, al cărui stil era mai puțin tributar canoanelor academice decât cel al tradiționalistului Fux. Și avem date certe că Antonio Caldara era cel mai de succes compozitor din Viena acelui timp – și printre cei mai renumiți și mai bine plătiți muzicieni din Europa primei jumătăți a secolului al XVIII-lea. A compus peste 70 de opere (70, închipuiți-vă !), lui i-a aparținut prima creație cu titlul „La clemenza di Tito” și a abordat multe alte librete de valoare. Caldara e, azi, absolut neglijat, poate și fiindcă activitatea lui nu a avut în mod concret legătură cu Italia (s-a născut la Veneția, dar și-a petrecut cea mai mare parte din viață în afara spațiului italian). Acesta poate să fie un motiv. Pe de altă parte, nu există încă un catalog al creației sale, așa cum au fost întocmite pentru Telemann sau Bach. A fost un autor dintre cei mai prolifici, numărul lucrărilor lui fiind de ordinul miilor, dar nu avem încă o Societate „Caldara”, nu s-au făcut încă multe gesturi obligatorii în ceea ce-l privește. Cunoaștem unde îi sunt păstrate manuscrisele, știm că are o contribuție semnificativă în contul genurilor camerale (Caldara a compus sonate pentru violoncel fantastice, de asemenea, concerte instrumentale), dar el rămâne în continuare un anonim. Fiindcă nu e deloc suficient să existe 4, 5 albume dedicate muzicii lui. Rămân atât de multe de redescoperit pe viitor în ceea ce-l privește, și e de dorit să-i acordăm atenție pentru că a fost un căutător de noi culori timbrale și un inovator pe terenul instrumentației!
Însuși Johann Sebastian Bach a fost total uitat vreme de un veac de la stingerea sa din viață; de fapt, și în cazul lui manuscrisele multor lucrări s-au pierdut sau sunt de negăsit. Însă, din fericire, noi chiar avem totuși acces la opera sa de geniu. La urma urmei, e și o chestiune de noroc sau de hazard ce ține de posteritate să fii cunoscut la mult timp după ce nu mai exiști fizic. Credeți că există și exemple de mari compozitori care nu au avut această șansă, domnule Marcon? Genii muzicale ale trecutului total uitate acum din cauză că purtătoarele gândirii lor, manuscrisele, partiturile, nu au ajuns până la noi din cine știe ce alte motive, unele poate absurde?
A.M.: Da, cu siguranță că trebuie să existe numeroase asemenea exemple ! Ceea ce voi spune nu e chiar răspunsul direct la întrebarea dvs., dar merge în aceeași direcție. Cunoaștem cazuri cumva similare, ale unor artiști foarte cunoscuți în momentul de față, precum Claudio Monteverdi. Unul dintre cele mai mari succese ale sale, în timpul vieții, a fost opera „L’Arianna” – din care avem, acum, doar momentul intitulat „Lamento d’Arianna”. Dar ne păstrăm speranța că într-o bună zi, undeva, vom redescoperi manuscrisul întregii lucrări. Există încă șanse reale de a se întâmpla această minune. Avem și exemple ale altor creatori în cazul cărora manuscrisele lucrărilor celor mai apreciate lipsesc în momentul de față. În cazul lui Bach, situația e puțin diferită, întrucât acesta și-a lăsat, când s-a stins din viață, jumătate din manuscrise fiului său Carl Philip Emanuel, cealaltă jumătate – lui Wilhelm Friedemann ; și aproape tot ce a ajuns la cel din urmă s-a pierdut. De aceea probabil că nu putem vorbi de șanse reale să redescoperim lucrări bachiene. Două mari cicluri de cantate sunt de negăsit. Dar, în ceea ce privește opera amintită a lui Monteverdi, avem în continuare speranțe.
Interviu realizat de Ștefan Costache
