Concertul susținut de orchestra Teatrului Scala din Milano, sub bagheta dirijorului columbian Andrés Orozoco-Estrada a avut un mare succes și s-a remarcat prin „buna dispoziție” pe care a procurat-o publicului, nu numai prin execuția excelentă dar mai ales prin programul propus. Cu toate că la o primă vedere înlănțuirea opusurilor poate părea eclectică sau o creație a hazardului, datorită tonalităților predominant majore (să nu uităm că simfonia lui Dvořák, deși este scrisă în mi minor, se termină în strălucitorul Mi major!) și a caracterului lor, toate au avut darul de a oferi două ore de confort sufletesc tuturor ascultătorilor, pentru că muzica aceasta poate fi recepționată pe mai multe niveluri care țin de sensibilitate, de cultură sau știință muzicală, deci cam de toate pentru toți.
Prima lucrare, Suita I-a op.9 de Enescu a debutat cu acel faimos și inegalabil Preludiu la unison. Enescu solicită pentru întreaga suită un aparat orchestral foarte mare (76 doar la coarde!) tocmai pentru a crea pe cale firească o anume opulență a sunetului – și nu prin forțarea instrumentelor –, o masă capabilă de mare suplețe pe plan dinamic pentru o anume împlinire sonoră. În Preludiu, coardele, minus contrabasurile, intonează un arc pur melodic, uimitor prin faptul că nu are nimic monoton și a cărui melodică și suflu, alături de o libertate și putere expresivă ilustrează o calitate a ethosului românesc niciodată atinsă până atunci și poate nici după aceea. În condițiile date au fost mai puțini participanți la compartimentele respective, totuși, datorită instrumentelor de calitate și a experienței cordarilor s-au împlinit cerințele partiturii, mai ales că dirijorul a găsit tempo-ul potrivit ca să mai atenueze acest neajuns. Menuetul lent este de fapt o continuare a Preludiului pentru că în afara folosirii unor celule generatoare (comune întregii suite) reprezintă o amplificare timbrală prin adăogarea contrabasurilor și, până la sfârșit a încă 10 instrumente de suflat. Dirijorul i-a imprimat aerul de cântec vechi, de ritual, prin sublinierea jocului treptelor mobile care colorează traseele melodice și i-a construit un parcurs extrem de blând și învăluitor. Intermediul este construit de fapt pe un singur sunet (do#) în jurul căruia Enescu construiește imagini muzicale perfect coerente și purtătoare de sens. Aici s-a remarcat compartimentul suflătorilor de lemn, cu intervențiile de mare acuratețe. Finalul, Vif (Rapid) schimbă total sensul de deplasare al lucrării, dinspre profund interiorizatul Preludiu spre Extrovertire, spre Vif, și este clădit tot pe celula de bază a Preludiului. Această deschiderea spre exterioritate, într-un limbaj orchestral absolut splendid „are accente cosmice” – spun exegeții – iar dirijorul le-a intuit foarte bine. Pentru că aparatul orchestral se îmbogățește gradual, aici compartimentul instrumentelor cu coarde a fost uneori copleșit de dezlănțuirea intervențiilor alămurilor, dar, una peste alta, Suita a fost foarte bine pregătită și s-a bucurat de mare succes.
Programul a continuat cu Concertul pentru vioară și orchestră K216 de Mozart. Wolfgang Amadeus a scris primele cinci concerte pentru vioară și orchestră în același an, 1775. Aceste opusuri nu seamănă între ele, dar se pot identifica după inimitabilele trăsături ale muzicii lui Mozart. Pe măsură ce se înaintează în ciclu, frazele devin din ce în ce mai lungi, mai ample, discursul este din ce în ce mai ușor de urmărit, toate acestea ne reprezentând vreun proces evolutiv ci o mare virtuozitate în alcătuirea unui concert instrumental. Concertul K216 este mai concentrat, cu toate că are o varietate tematică superioară celor care îi vor urma. Temele sunt scurte, mai ales în părțile 1 și 3, iar Mozart a optat pentru o desfășurare mozaicată a discursului, astfel că asamblarea dialogului solist-orchestră este mai pretențioasă. De asemenea, are destule spații pentru mici cadențe interioare lăsate la liberul gust al interpretului, care le poate folosi sau nu. Din fericire tradiția a stopat unele excese. Violonistul Julian Rachlin, foarte cunoscut publicului românesc, a prezentat o variantă am spune „camerală”, în sensul că sonoritatea per total a părut ceva mai rezervată. Spunem „a părut”, pentru că după tumultul finalului Suitei de Enescu este dificil să cânți doar cu o mică orchestră alături. Totuși interpreții, dirijorul și solistul, i-au imprimat voit un aer mai de salon, foarte rafinat și expresiv pentru că în punctele culminante orchestra a avut consistență sonoră ridicată, ceea ce ne îndreptățește să gândim că opțiunea a fost deliberată. Rachlin rămâne violonistul cu același sunet seducător, suplu, pe care îl stăpânește cu desăvârșire. Cadențele scrise de Sam Franko, deja intrate în tradiție, au excelat prin sensibilitate și rafinament, iar bisul, Sarabanda din Partita a II-a de Bach, interpretată într-o manieră cvasi barocă, a arătat marea versatilitate a violonisticii lui Rachlin. Bineînțeles că publicul a răsplătit cu îndelungi aplauze această încântătoare interpretare.
Simfonia a IX-a, op.95, B 178 în mi minor, cunoscută sub numele popular de Simfonia Din Lumea Nouă scrisă de Antonín Dvořák reprezintă rețeta sigură a succesului indiferent de meridianul pe care se cântă. Temele pe care se desfășoară sunt extrem de frumoase și expresive, iar tratările „clasice” cu reluări multiplu ipostaziate o fac recognoscibilă și, în consecință, simfonia pătrunde în memoria ascultătorului. Andrés Orozoco-Estrada are strategii foarte bune în construirea discursului simfonic. Ele se referă mai ales la alegerea unor tempo-uri adecvate, care au asigurat o fluență deosebită, o coerență și dinamică foarte potrivite unei interpretări moderne. Protagonistele simfoniei au fost desigur compartimentele instrumentelor de suflat: s-au remarcat pe parcurs vigoarea alămurilor, solo-urile cornilor, luați împreună și separat, acuratețea suprafețelor de coral din final, duioșia și căldura instrumentelor de suflat din lemn, mai ales a flautelor și, bineînțeles marile intervenții ale cornului englez din partea a doua. Referitor la Largo, se poate spune că a fost momentul cel mai expresiv al simfoniei, tocmai pentru că dirijorul a lăsat solistului – cornului englez – libertatea să sublinieze cantabilitatea cu totul extraordinară a unei linii melodice încărcate de nostalgie. În fapt Andrés Orozoco-Estrada are această abilitate de a mișca discret tempo-ul în funcție de expresia frazei muzicale și colorează cu mult gust și eleganță suprafețele lirice. După aplauze și ovații, neuitând că orchestra este a unui teatru muzical celebru, Scala din Milano, s-a interpretat Uvertura la Bărbierul din Sevilla, de Gioachino Rossini! Genială idee, răsplătită și ea cu îndelungi aplauze și strigăte de admirație…
Articol realizat de CORINA BURA
