Când pianul „deschide orizonturi fără limite” – George Enescu, Elisabeth Leonskaja, Mihai Ritivoiu

Text de Mădălina Mărgăritescu

Pianul trezea mereu bucurie în sufletul genialului compozitor şi virtuozului violonist George Enescu. Instrumentul despre care Enescu spunea că „poate fi oglinda orchestrei” i-a „deschis orizonturi fără limite”. Nu şi-a ales să fie violonist, acest lucru se datora soartei şi tatălui său.

Pianul, o masă şi un scaun reprezentau „casa portativă” a marelui artist şi oriunde găsea acest colț se simțea acasă.

Ca pianist cânta rar în public, numai atunci când îşi interpreta propriile lucrări, dar „ca orice compozitor sau şef de orchestră, el avea o execuție orchestrală, atingând, în complexitatea planurilor sonore, o forță de expresie rar întâlnită chiar la pianiştii de carieră”, notează Andrei Tudor în „George Enescu, Viața în imagini” (1961).

De altfel renumitul pianist Alfred Cortot îl întreba mereu de unde are acel tuşeu minunat pentru că el este pianist şi nu reuşeşte să atingă clapele pianului într-o asemenea manieră. George Enescu îi răspundea zâmbind, „Ce vrei e un dar al naturii”.

Cu toate acestea Enescu prețuia cel mai mult „darul de a compune muzică”, iar pianul i-a fost aproape întotdeauna un aliat în procesul creației. Din momentul în care a avut un pian, unul foarte modest şi vechi, găsit de părinții săi la Dorohoi întrucât cel văzut la casa mamei din Mihăileni nu putea fi transportat la Cracalia, a început să compună.

Pe la vârsta de cinci ani, scrie câteva opere, cea mai lungă se numea „Pământ românesc, operă pentru vioară şi pian”, iar la şase ani şi jumătate, alcătuieşte „Fantezie pentru violă şi acompaniament de pian”.

Când voia să vadă culoarea unei lucrări, George Enescu mărturiseşte, în „Amintirile lui George Enescu” (2017) de Bernard Gavoty, că se aşeza la pian şi în aceast fel orchestra singur. Numai de două ori în viață s-a întâmplat să creeze fără pian deoarece nu avea unul la dispoziție, Simfonia a II-a şi Suita a II-a pentru orchestră fiind alcătuite în totalitate la masa de lucru.

Yehudi Menuhin confirmă în „Călătorie neterminată” (1980) preferința lui Enescu de a cânta la pian „şi, în adevăr, cânta măiestrit”. Istoriseşte chiar un episod când Enescu s-a aşezat la o pianină şi a început să fredoneze şi să fluiere diferite părți din „Tristan şi Isolda”, pe care „le-a cântat mai dramatic decât o trupă de operă, fără partitură, căci şi pe Wagner îl avea în întregime în memorie”.

De îndrumările şi susținerea lui Enescu nu s-au bucurat doar violoniştii, ele au fost la fel de prețioase şi pentru pianişti. Dinu Lipatti, într-o scrisoare adresată lui Mihail Jora, datată 3 mai 1935, îşi exprima dorința de a-l vedea pe George Enescu pentru a-l ruga să-i ofere din când în când o lecție. Enescu îl admira pe Lipatti şi era încântat de stilul de interpretare a Sonatei nr. 1 în fa diez minor, op. 24 (1924) deoarece o executa mult mai bine decât el.

Prima audiție românească a Sonatei nr. 1 pentru pian a avut loc în 1925, la Bucureşti, interpretul fiind chiar George Enescu.

De-a lungul timpului, această Sonată de Enescu a fermecat nenumărați pianişti şi a devenit una dintre lucrările pe care participanții la Concursul Enescu au posibilitatea să o cânte în semifinala Concursului de Pian.

Elisabeth Leonskaja, câştigătoarea Secțiunii Pian a Concursului Enescu, Ediția 1964, a fost mereu însoțită de această „creație specială”. Într-un interviu, renumita pianistă a caracterizat starea emoțională transmisă de Sonata nr. 1 în fa diez minor, op. 24.

Dacă prima parte ar fi „o dramă, poate chiar o tragedie într-un anumit sens”, a doua parte o numeşte „Visul unei nopți de vară”, în cea de-a treia parte se iveşte „melancolia, o stare absolut nocturnă”. În 2009, Elisabeth Leonskaja a interpretat compoziția la Festivalul Internațional „George Enescu”, iar la Ediția din 2015, a oferit ca bis ultima parte a Sonatei.

Frumoasa Sonată de Enescu a fost imprimată de Elisabeth Leonskaja pe compact discul „Paris” (2013), la casa EaSonus.

Şi Mihai Ritivoiu, laureat al Concursului Enescu 2011, se simte apropiat de Sonata lui Enescu pe care a inclus-o în albumul său de debut, „Transcendence” lansat în martie 2018, la casa de discuri Genuin. Preludiu, Coral şi Fugă de Cesar Franck împreună cu Sonata în Si minor de Franz Liszt acompaniază creația marelui muzician român. La Ediția din 2011 a Concursului Enescu, lui Mihai Ritivoiu i-a fost oferit premiul pentru cea mai bună interpretare a Sonatei nr. 1 în fa diez minor, op. 24 (1924).

Despre muzica lui Enescu, pianista Elisabeth Leonskaja afirmă că trebuie „să urmăreşti cu fidelitate partitura şi să te arunci cu totul în muzica lui”, pe care „o descoperi treptat”, potrivit lui Mihai Ritivoiu, „are multe straturi” dar şi „o nobleţe sufletească şi o eleganţă”.

Sunt din generații diferite de muzicieni însă interpretează piesa enesciană cu aceeaşi sensibilitate, reuşind să exprime prin nuanțe subtile emoția creatorului.

Pentru Elisabeth Leonskaja şi Mihai Ritivoiu, George Enescu întruchipează geniul a cărui muzică continuă să îi fascineze, iar participarea la Concursul Enescu rămâne un moment special ce a determinat o schimbare majoră în carieră.