Concertul de miercuri seara de la Sala Palatului a fost dedicat prezentării în concert a operei Piticul de Alexander Zemlinsky, de la a cărei premieră se împlinește anul acesta un secol. E o operă scurtă într-un act, care a zăcut multă vreme în uitare și a fost „redescoperită” abia în ultimele decenii.
Subiectul este foarte simplu: un pitic diform se îndrăgostește de infanta Spaniei. Dar el nu știe că e urât pentru că nu s-a văzut niciodată în oglindă, ba chiar se crede frumos. Infanta, pentru a se amuza, îl măgulește, dansează cu el, îi dăruiește un trandafir alb dar îi lasă o oglindă la îndemână. Piticul are un asemenea șoc – mai ales când infanta îi spune că nu-l poate iubi – încât moare sărutând trandafirul. Acesta ar fi nivelul exterior al povestirii. Dar există și un nivel mai adânc: contrastul dintre urâțenia piticului și frumusețea vieții lui interioare, căci monstrul e poet, capabil în plus de o imensă afecțiune – calități la care infanta e total insensibilă. Singura care intuiește ceva din realitatea de dincolo de aparențe e camerista șefă, Ghita.
A prezenta o operă în concert, adică doar prin componenta ei muzicală, înseamnă a-l lăsa pe ascultător să completeze cu imaginația decorurile, costumele, jocul scenic – ceea ce implică și momentele coregrafice din care nu a rămas decât muzica de balet. Desigur, cântăreții pot, într-o oarecare măsură, „juca” rolurile – protagonistul, Rodrick Dixon a mimat discret și cu mult talent acțiunile Piticului. Dar „greul” cade totuși în sarcina dirijorului care trebuie să suplinească realitatea scenică prin muzică, adică să facă „vizibilă” acțiunea piesei odată cu toate variațiile de culoare, atmosferă, caracter ce o însoțesc.
Oleg Caetani are o gestică strict funcțională, sobră dar flexibilă: e mare sau mică după cum cere situația. Totodată figura lui e foarte expresivă sugerând caracterul muzicii, de la jovial la dramatic trecând prin toate nuanțele intermediare.
Desigur, muzica e aceeași pentru toți interpreții dar nu toți o abordează la fel. Caetani a găsit tempo-ul optim – poate un pic mai rar – care să-i pună în valoare cantabilitatea în condițiile unei melodicități nu foarte cursive dar plăcute. Un legato admirabil a scos în evidență, odată cu liniile melodice, și leitmotivele care străbat lucrarea punând pe primul plan caracterul eminamente liric al discursului.
O altă preocupare a dirijorului a fost legată de coloritul timbral, extrem de diferențiat și de bogat, conferit de orchestratorul de forță care a fost Zemlinsky. Oleg Caetani a lucrat cu migală acest aspect creând un joc de lumini și umbre, de forță și delicatețe ce traduce starea de spirit a personajelor, sau ne face să „vedem” scena populându-se ori golindu-se – adică dă naștere acelui spectacol ce le lipsește operelor în concert.
De subliniat aici că orchestra Radiodifuziunii noastre a răspuns minunat tuturor cerințelor: sunet de calitate, acuratețe în atacuri, sonorități de ansamblu cor-orchestră (e vorba de Corul Academic Radio pregătit de Ciprian Țuțu) bine puse la punct au asigurat frumoasa ținută a concertului.
Ținută la care o contribuție majoră au adus – cum era și firesc – cei șapte soliști dintre care doi în rolurile principale: Rodrick Dixon și Lucia Cesaroni (Infanta), secondați de Emily Magee (Ghita) și Kristinn Sigmundsson (Șambelanul – un rol mic dar întruchipat de un bas cu reale calități vocale).
Pe primul plan s-a situat însă în mod hotărât interpretul rolului titular: tenor cu o voce superbă, catifelată și caldă. Cântăreț, actor, mim, dotat cu un mare farmec și multă experiență scenică, Dixon a făcut încântarea publicului care a izbucnit în ovații pentru a-l saluta. Din păcate, vocea puternică, plină dar nu foarte penetrantă s-ar fi cerut menajată de către dirijor în tutti, lucru care nu s-a întâmplat întotdeauna.
Lucia Cesaroni, posesoarea unei bune voci de soprană și a unei înfățișări plăcute, a redat întocmai caracterul acestui personaj lipsit de omenie – poate cu un relativ exces de zel în materie de „joc scenic”, dar asta nu a afectat prestația muzicală. Emily Magee a întruchipat-o pe Ghita cu muzicalitatea și discreția demne de reputata artistă care este. De altfel și celelalte interprete feminine (Alisa Jordheim, Hagar Sharvit, Margaret Plummer) s-au achitat la perfecție de modestele roluri pe care le-au avut).
Pentru a rezuma, putem spune că am petrecut o oră-jumătate încântătoare într-o lume de basm ce a căpătat realitate în imaginația noastră grație unor muzicieni dăruiți care au lucrat în echipă într-un mod exemplar.
Articol realizat de Alice Mavrodin
