La primul concert de la ediția 2021 a Festivalului ținut la Ateneu, toată lumea s-a așezat nerăbdătoare și vigilentă în blocstarturi. La intrare, s-a testat febril filtrul care permite accesul publicului. Liniștiți și obișnuiți cu rigorile de tot felul din ultimul an și jumătate, posesorii de bilete nu s-au lăsat deranjați de micile crispări și excese ale oamenilor de ordine, care au flancat marțial fiecare posibilă intrare în edificiu. În sală, ascultătorii au purtat măști, dar nu a existat distanțare. Ca și până acum, regulile impuse de autorități au o logică ermetică. Pentru a evita trecerea de la unul la altul, ziarul Festivalului nu se mai tipărește. În sală, în schimb, se împart pliante cu concertele zilei, dar, mai greu de înțeles, textele introductive însoțitoare apar numai online (ca și cronicile ulterioare).
Normalitatea s-a întors, din fericire, în muzică. Artiștii sunt lăsați să-și facă meseria pe scenă, acolo unde le e locul. Filarmonica din Zagreb, sub conducerea proaspătului său dirijor principal, Dawid Runtz, a deschis concertul cu Idila de Blagoje Bersa, un fel de Enescu al Croației. Scurtă, lirică și nepretențioasă, piesa de factură postromantică și-a găsit loc în program drept carte de vizită a muzicii din țara de origine a orchestrei, pe parcursul căreia s-a remarcat modul în care a fost dirijată. Păstrând bagheta pentru restul serii, tânărul polonez Dawid Runtz și-a lăsat liberă expresivitatea bogată a mâinilor. Are un stil fluid, elegant, dublat de o ținută înaltă și perfect controlată. Nivelul tehnic al dirijorilor de azi a crescut vizibil, iar Dawid Runtz face parte din acea școală contemporană care urmărește corespondența continuă și precisă dintre fiecare detaliu din partitură și gestul dirijoral, astfel încât fiecare concert devine o radiografie a operei și un veritabil masterclass pentru cei interesați. Personalitatea electrizantă – și implicit autoritară – a dirijorilor de altădată a făcut loc unei colaborări de pe picior de egalitate între pupitrul central și cele din fața sa. Democrația își face tot mai mult loc și în muzică.
Dublul de Brahms i-a introdus celor care nu i-au văzut deja la București pe câștigătorii secțiunilor de corzi ale Concursului „Enescu” 2020 (dar ținut anul acesta), violonistul Valentin Șerban și violoncelistul Jae Min Han. După Eugen Țichindeleanu în 2003, Valentin Șerban este primul violonist născut și educat în România care câștigă Concursul „Enescu”. Debutul în Festival a coincis cu debutul său concertistic pe prima scenă muzicală din România, într-un opus solicitant, care presupune atenția distributivă a dialogului cu partenerul solistic de scenă, dar și cu orchestra tratată atât de complex de Brahms, mult dincolo de rolul unui acompaniator. O lucrare atât de cunoscută creează, desigur, așteptări și reflexe din partea ascultătorilor, dar mai interesantă decât comparația cu anumite standarde consacrate mi s-a părut desfășurarea concretă a „ostilităților”. Deși cu toții tineri, am asistat în cazul celor trei protagoniști la o întâlnire între generații, dar și la o acomodare între personalități distincte. La 16 ani neîmpliniți, Jae Min Han pare făcut pentru solistică. Dezinvolt și mereu în mișcare, ca un adolescent nerăbdător să arate ce poate, dar neașteptat de stăpân și de rafinat pentru vârsta sa, violoncelistul coreean a stat așezat între doi artiști maturi și echilibrați, dar mai puțini dispuși să se lase molipsiți de entuziasmul său. Un Brahms solid și corect în ansamblu a fost urmat la bis de o Passacaglie de Händel care a încântat publicul cu felul în care soliștii au reușit să interpreteze formidabilul aranjament realizat de Johan Halvorsen la sfârșitul secolului al XIX-lea. Interesantă în acest context a fost și relevarea afinității dintre sonoritatea din Händel (chiar și citit în cheie romantică) și Brahms (un mare admirator și cunoscător al creației compozitorului baroc), la cel din urmă, mai ales în numeroasele pasaje rezervate exclusiv soliștilor, ceea ce face inutilă adăugarea vreunei cadențe propriu-zise de-a lungul Dublului Concert.
În partea a doua, am asistat la dialogul îndepărtat dintre doi maeștri ai modalismului din secolul XX: Enescu și Stravinsky. Prin interpretarea oferită de Orchestra Filarmonică din Zagreb, alăturarea a depășit încadrarea stilistică generală și a evidențiat trăsături comune mai puțin bănuite. Dirijorul Dawid Runtz a subliniat caracterul dramatic al Uverturii de concert enesciene, alegând o manieră simfonică masivă, în dauna detaliilor camerale specific enesciene. Elementul ritmic, dar și cel rapsodic, au ieșit la rampă, ceea ce determinat o trecere naturală către Pasărea de foc de Stravinsky. Deși dinamica a părut pe alocuri exagerată – lucru frecvent observabil la Ateneu, o sală splendidă, dar care nu suportă volume sonore foarte mari – Filarmonica din Zagreb a produs o interpretare admirabilă a unei lucrări foarte generoase, dar și pretențioase, în virtuozitate și dialog între compartimente – excelente solo-urile suflătorilor, în special la corn – care a demonstrat un nivel artistic de referință pentru această parte de Europă.
Articol realizat de Mihai Cojocaru
