Ce a însemnat pentru dumneavoastră colaborarea cu Festivalul „George Enescu”? V-a deschis noi orizonturi?
L.V.: La Festivalul „George Enescu” am câștigat un tip de încredere care este fantastică. Sunt regizoare, sunt femeie între foarte mulți regizori bărbați, iar faptul că am reușit să lucrez cot la cot cu nume de Oscar, ca să spun așa, din lumea muzicală, pentru mine a fost o evoluție fantastică la nivel de încredere, la nivel de disciplină, la nivel de dialog, de a vedea lucrurile dincolo de granița României și de a avea un discurs european și internațional. Cred că acesta este marele câștig al colaborării mele personale, ca regizoare, cu Festivalul „George Enescu”.
Considerați că intrarea în contact cu muzica a avut un impact asupra modului în care vă concepeți vizualurile?
L.V.: Cred că mai degrabă dirijorii au căutat să aducă partea de teatru și de informație documentară în muzica lor. Cred că atunci când Vladimir Jurowski a introdus această formulă de operă în concert cu vizual și-a dorit tocmai ca limbajul muzical să aibă o formă de artă contemporană, să se exprime prin grafică modernă dar, în același timp, și prin fotografii din actualitate. Jose Cura, de exemplu, mi-a cerut chiar fotografii de la manifestările românilor care au ieșit în stradă. Nu știu dacă neapărat muzica a transformat vizualul sau cei care și-au dorit vizualul au vrut ca muzica să nu se oprească într-o formă clasică și să arate publicului că e vie și că vorbește acum limba PREZENTULUI.
Am putea spune că rolul unui vizual în raport cu muzica nu este atât o explicitare cât un adaos, un strat suplimentar în perceperea muzicii și aducerea cumva într-un anumit context, în actualitate, cum spuneți?
L.V.: Da. Cred că sunt două lucruri pe care le poate face vizualul. Unul, să aducă acest ACUM în informația emoțională a muzicii clasice. Cel de-al doilea este forma de spectacol. Zilele trecute am avut probe tehnice, am aprins ecranul de leduri și două video-proiectoare care îmbracă oarecum jumătate din Sala Palatului și, brusc, a devenit spectacol, chiar și fără muzică, fără nimeni pe scenă. Cred că elementul de spectacol este necesar într-un festival de serie A, un festival major.
La actuala ediție semnați regia vizualurilor pentru șapte compoziții muzicale, toate prezentate în premieră la festival. Considerați că a reprezentat o provocare ca volum de muncă dar și conținut?
L.V.: A fost o muncă fantastică și am o emoție de nedescris. L-am descoperit pe Stravinsky, de care îmi era foarte teamă. Am plâns la început, apoi, în timpul lucrului de zi cu zi, am descoperit că este absolut fabulos. Nu știu cum aș putea oare să-mi depășesc funcția și să îi motivez pe tineri să vină la festival pentru că vor avea parte de niște evenimente, de niște compozitori, orchestre, dirijori incredibili. Au toată admirația și respectul meu. Dincolo de efortul fizic, să spun așa, și de munca propriu-zisă, pentru mine a fost o bogăție fantastică să lucrez pe asemenea partituri!
Ați pomenit de Stravinsky. Cum ați imaginat vizualul pentru „Potopul”, o lucrare gândită dintru început, în 1962, ca o piesă cinematografică, prinsă într-un anume context politic, acela al cursei înarmărilor, al fricii față de bomba nucleară?
L.V.: De data aceasta în vizual se vor regăsi inundațiile care au avut loc acum câteva luni în Germania. Asta a fost discuția mea cu Vladimir Jurowski. El mi-a cerut: „In Potopul acesta biblic, vino cu prezentul acesta, cu schimbările climei și încălzirea globală”. Sunt foarte multe materiale în vizual care vorbesc despre această temă fierbinte, din păcate proaspăt regăsită în inundațiile din Europa, mai ales în Germania.
In „Nunta”, una dintre cele mai complexe și mai prețuite compoziții ale sale, Stravinsky vorbește despre căsătorie, văzută din unghiuri multiple. Este vorba de ceva sacru dar, în același timp, și hazul rusesc special. Cum v-ați apropiat de această temă?
L.V.: Cred că a fost cu adevărat cea mai dificilă muncă. În primul rând pentru că sunt mai multe partituri, mai multe versiuni de text. Ea va fi cântată în limba rusă. Am ascultat-o în rusă dar, ca să pot să o înțeleg, am lucrat pe text în franceză și o variantă în engleză. Am înțeles tablourile, am înțeles traseul. Lucrând în zona antropologică, știu foarte multe datini de nuntă și le-am regăsit în aceste patru tablouri. Bunicii mei sunt încă la țară și știu destul de bine aceste obiceiuri. Mi-am dat seama că obiceiurile rusești sunt totuși foarte apropiate. Ca și în „Vulpea”, sunt foarte multe obiceiuri asemănătoare, și cele legate de alcool, și cele legate de împletitul părului, plânsul, plecatul de acasă. Toate aceste lucruri mi-au fost destul de ușor de priceput. Dar, fiindcă mi-am dorit să aduc publicul într-o zonă narativă cinematografică, mi-a fost destul de greu să realizez partea narativă. Mi s-a spus că am făcut o treabă bună dar am mari emoții, nu știu dacă am reușit…
Apropo de povestiri, pe 15 septembrie va fi „Piticul”, o creație inspirată dintr-o poveste care are ca personaje un pitic și o prințesă…
L.V.: Este o poveste pe care am și vrut să o montez. Ca regizoare de teatru, eu am montat două povești de Oscar Wilde, „Privighetoarea și trandafirul” la TNB și „Pescarul și sufletul” la Odeon. Atunci am oscilat continuu între „Piticul” sau „Ziua Infantei” cum se numește povestea lui Oscar Wilde și piesa pe care am ales-o în cele din urmă. Așa că o știam destul de bine și eram foarte emoționată de această întâlnire. La „Piticul”, am decupat personajele, am mers mult pe narativ și am făcut aproape un film de animație. Când spun film de animație, sunt foarte mulți care se gândesc la desene animate, dar nu e vorba de genul acesta. Este o tehnică cât se poate de contemporană care presupune amplasare de formule grafice ca și cum ai face un afiș, cu typography și tot soiul de elemente pe care le inserezi într-o imagine care are o poveste. Am încercat să aduc contemporaneitate în povestea aceasta și mi-am imaginat că prințesa, Infanta, era o tânără influencer. Mi-am imaginat o petrecere de ziua ei, la piscină, cu toate prietenele ei cu care se fotografiază, se filmează, își dau lije-uri, primește cadouri, iar apoi e întâlnirea cu piticul care este și el într-o zonă contemporană, cred că am avut umor în cazul lui.
Așadar vor fi multe lucruri de descoperit la această ediție…
L.V.: Da, eu cred că partea aceasta vizuală va schimba foarte mult percepția publicului, fiindcă sunt informații, documentare estetice, cinematografice care chiar transformă un eveniment muzical într-un dialog cultural incredibil de puternic, de real și de onest. Invit publicul și viitorii directori de festivaluri, de evenimente, să ia în vizor această formulă, fiindcă nu este doar un apendice, nu este o ilustrată pe care o pui să arate frumos… Nu, materialul vizual este încărcat de semnificații și te învață, îți educă creierul să nu te plasezi la nivel pasiv față de muzică ci s-o înțelegi, să o aduci în realitate și să o faci să fie funcțională în viața ta.
Interviu realizat de Sorina Man
