Program:
Blagoje Bersa Idilă pentru orchestră op. 25b
Johannes Brahms – Dublul concert în la minor pentru vioară, violoncel și orchestră, op.102
- Allegro – 2. Andante – 3. Vivace non troppo
George Enescu – Uvertura de concert pe teme populare românești op. 32
Stravinsky Suita a III-a din baletul Pasărea de foc
Blagoje (Benito) Bersa (1873-1934) – a fost un compozitor croat, care a avut o reală influență asupra vieții muzicale a țării sale. După studii la Viena s-a stabilit la Zagreb unde a rămas până la sfârșitul vieții. A scris opere, lucrări simfonice și multă muzică dedicată pianului solo. Idillio „Il giorno delle mie nozze” (Idilă – Ziua nunții mele) este de fapt partea doua a unei lucrări ample, Sinfonia tragica în do minor – „Quattro ricordi della mia vita” (Patru amintiri din viața mea). Fiecare parte a acestei simfonii are câte un subtitlu (Overture drammatica op. 25a, Idillio op. 25b, Capriccio-Scherzo op. 25c, Finale „Vita nuova” op. 25d) fapt care permite executarea lor separată, scoase din contextul simfoniei. Părțile au fost scrise în perioade diferite: 1898, 1902, 1902 și aproximativ 1920. Idila are o muzică profund romantică, tema este expusă pe rând de către diverse instrumente. Atmosferă este plină de sentiment, linia melodică degajă o mare sensibilitate iar armonia e de factură clasică. Piesa durează cca. 5 minute
Dublul Concert pentru vioară, violoncel și orchestră de Brahms (1833–1897) a fost compus în anul 1887 și este ultimul opus brahmsian pentru orchestră. Autorul folosește un motiv muzical A-E-F (la, mi, fa), o permutație a celebrului deja F-A-E, Frei aber einsam (liber dar însingurat), motto-ul personal al celebrului violonist Joseph Joachim, motiv pe care Brahms îl mai prelucrase cu 34 de ani în urmă în Sonata F-A-E (1853). Concertul urmărește tiparul clasic tripartit – Allegro de sonată, Andante în formă de lied și Rondo final – iar interpretarea lui cere doi interpreți desăvârșiți pentru ambele instrumente.
În continuarea debutului dramatic al primei mișcări, Brahms atribuie soliștilor o linie melodică de rară frumusețe și potențial de prelucrare pe care un comentator a descris-o ca fiind „o măreață baladă plasată în tonalitățile pline de mister ale unei atmosfere nordice”. Generozitatea cu care folosește dublele coarde duce la efecte pe care le-ar obține un cvartet de coarde. Deși instrumentele sunt integrate în ansamblul scriiturii, care are de multe ori aspectul unei simfonii cu instrumente obligate, Brahms creează momente în care cei doi protagoniști „dialoghează” sau evoluează la unison pe pasaje extinse și de dificultate maximă, în absența orchestrei; neobișnuit, concertul are două cadențe în care instrumentele soliste, evoluează împreună, cea din urmă figurând în partea a doua! Brahms reușește astfel să creeze un „super-instrument” cu coarde, cu o sonoritate și calitate pe care nimeni până atunci nu le mai realizase. Rondo-ul aduce în prim plan patru teme contrastante secțiunii centrale revenindu-i două dintre ele, pătrunse de parfumul ritmic al unor dansuri ungare sau gypsy. Deși în epocă lucrarea a fost considerată prea cerebrală, ea reprezintă un contra-atac la convențiile concertului romantic și apare „riguroasă” doar în contextul timpului ei. Mai târziu critica a apreciat-o ca fiind „apogeul luptei lui Brahms de a revoluționa tratarea genului concertant, în care nici instrumentele soliste nici orchestra nu se domină unele pe altele” (Irvin Kolodin).
Uvertura de concert op 32 de George Enescu (1881-1955) încheie parcursul pe care autorul l-a ținut oarecum activ de-a lungul întregii sale vieți. Lucrarea se alătură corpusului alcătuit din Suita Sătească, din opusuri camerale ca Sonata a III-a în caracter popular românesc și Impresii din copilărie, sau din mai recent restauratului Caprice Roumain pentru vioară și orchestră. Enescu revine la modalități de scriitură care i-au adus mereu un succes deosebit, și anume la inventarea unor teme proprii dar în spiritul melodiilor populare de diverse feluri (de cântec, de joc, rituale ș.a.). Uvertura este o lucrare profund enesciană, în care cunoscătorii recunosc anumite formulări din Rapsodia a II-a (Valeu, lupu΄ mă mănâncă) sau din Oedipe; recunosc teme de joc sau cântec măiestrit îmbinate în orchestrații savante, țesături „de vis” care freamătă încontinuu și a căror îmbinare solicită la maximum arta dirijorală. Este o permanentă alternanță între transparență și masivitate, între oniric și real, iar coda aduce în prim plan, surprinzător, imprevizibil, o explozie dramatică a sonorității. S-a emis ipoteza că lucrarea ar avea profunde implicații personale, „o chintesență a unei drame autobiografice rămase nedezvăluite″.
În 1909 Seghei Diaghilev, fondatorul trupei Baletele Ruse de la Paris, i-a comandat tânărului Igor Stravinsky (care avea 27 de ani) să scrie un balet – aceasta după ce fusese refuzat de alți patru compozitori ruși stabiliți în capitala Franței. Demersul a avut drept rezultat apariția uneia dintre cele mai monumentale lucrări pentru balet, a cărei strălucire, deși amintește de coloritul muzicii de natură romantică a lui Rimski-Korsakov (profesorul lui Stravinsky), se îndreaptă din punct de vedere muzical într-o direcție cu totul nouă. Baletul are drept pretext literar un basm cu rădăcini adânci în folclorul rusesc. În Pasărea de foc Stravinsky continuă să adopte convenția prin care eroii sunt prezentați în contraste foarte puternice, caracterele umane opuse celor supranaturale. Mulți teoreticieni arată că personajele umane, pozitive (Ivan, Prințesa), sunt însoțite în principal de diatonie, pe când cele supranaturale (inclusiv Pasărea de foc) de o muzică puternic cromatizată. Lumea vrăjitorului Kașcei este reprezentată de o scară modală aparte, cu efecte exotice (care apare și în creația lui Rimski-Korsakov).
Pentru concert, Stravinsky a realizat trei suite: în 1911, 1919 și 1945. Cea din 1945 aparține perioadei neoclasice a creației compozitorului și este cumva mai aerisită decât precedentele. Ea are următoarele părți:
- Introducere – În adâncul nopții țareviciul Ivan, plecat în căutarea Păsării de foc, dă peste o grădină fermecată.
- Preludiu, Dans și Variațiunile Păsării de foc – Țareviciul găsește, urmărește și prinde Pasărea.
- Pantomima 1, Pas de Deux, Pantomima 2 – Pasărea de foc ajunge la o înțelegere cu Ivan: în schimbul libertății, îi dă o pană de aur. În zori el întâlnește 13 prințese captive, aflate sub vraja maleficului Kașcei.
- Scherzo, Pantomima 3 – Prințesele, aparent împăcate cu situația lor, se joacă cu merele de aur. Ivan se îndrăgostește de cea mai frumoasă dintre ele.
- Horă – Prințesele dansează, iar Ivan jură să le salveze.
- Dans infernal – Folosind pana de aur, Ivan invocă Pasărea de foc. Apariția ei este însoțită de un dans frenetic.
- Cântec de leagăn – …după care toți cad într-un somn profund. Pasărea de foc dezvăluie locul unde se află „sufletul” vrăjitorului, iar Ivan îl distruge, risipind astfel vraja.
- Final – Toate personajele, cu excepția lui Kașcei și a lumii sale infernale, vor trăi fericite pentru totdeauna.
Articol realizat de Corina Bura
