MÜNCHENER BACH-CHOR și MÜNCHENER BACH-ORCHESTER
HANSJÖRG ALBRECHT conducere muzicală și clavecin
Johann Sebastian Bach – Johannes-Passion
REGULA MÜHLEMANN soprană
WIEBKE LEHMKUHL alto
PATRICK GRAHL tenor (arii)
DANIEL JOHANNSEN tenor (evanghelistul)
MICHAEL VOLLE bas (arii)
CHRISTIAN IMMLER bas (Iisus)
„Passion”, „Pătimirea”, cum s-ar putea traduce, a fost încă din secolul al XV-lea, un gen de cantată sau oratoriu (în funcție de dimensiuni) care se cânta în biserici în săptămâna mare dinaintea Paștelui, pentru a reaminti enoriașilor evangheliile ce relatau „patimile” lui Iisus. Structura acestor lucrări a variat în funcție de țară, de regulile liturgice, de predominanța recitativului, a omofoniei sau polifoniei. Johann Sebastian Bach (1685 – 1750) a dat amploare și profunzime genului, realizând o sinteză a procedeelor folosite până la el, într-o muzică copleșitoare ca expresie și complexitate a scriiturii.
După cum a menționat fiul său Carl Philipp Emanuel, Johann Sebastian ar fi compus cinci asemenea oratorii, din care s-au păstrat însă numai două, Patimile după evanghelistul Ioan și cele după Matei. Din Markus-Passion, au rămas doar libretul și două coruri, introduse apoi de compozitor în Oratoriul de Crăciun.
Johannes-Passion a fost creat la Leipzig, unde Bach era cantor, pentru a fi interpretat la biserica Sf. Nikolai în seara Vinerii Mari din anul 1724. Era conceput în două părți, ce se executau înainte și după predică, așa cum cerea ritualul protestant.
Oratoriul se desfășoară pe două planuri: cel epic în care evanghelistul – voce de tenor –povestește întâmplările tragice prin care trece Iisus și scenele cu mulțimea care asistă la proces și apoi la crucificare. Celălalt plan, care interferează cu cel epic, este cel al comentariilor, al reflecției asupra celor întâmplate, realizat prin corale și arii pentru diverși soliști.
Povestirea evanghelistului, luată exact după textul biblic tradus în limba germană de Luther, se derulează într-un stil recitativ adecvat intonației vorbirii și susținut doar de basul continuu, cu orgă sau clavecin, și de câteva instrumente cu coarde. Tot în stil recitativ, sunt redate și cuvintele lui Iisus – voce de bas, ale lui Pilat – tot bas, dar și cele ale personajelor episodice. Câteva numere, numite arioso, urmate de arii, pun vocile de fiecare dată în dialog cu diverse instrumente ce subliniază, prin culoarea lor sonoră, conținutul ideatic al ariilor, mai luminoase sau mai melancolice. Altista, soprana, tenorul, basul evoluează polifonic în compania unor flaute, oboaie (printre acestea, oboe d’amore și da caccia), coarde, viola da gamba, vocea concurând adesea îndrăzneț instrumentele prin virtuozitate. Textele ariilor au fost împrumutate din libretele altor autori de lucrări religioase ale timpului.
Coralele care apar la începutul și încheierea fiecărei etape din povestire sunt preluate din practica liturgică protestantă, armonizate omofon pe patru voci. Sunt momente de liniște, de meditație. Corul intervine consistent și în interiorul câtorva arii. În schimb, atunci când reprezintă oamenii antrenați în procesul, umilirea, pedepsele și crucificarea lui Iisus, Bach folosește un stil contrapunctic extrem de strâns, sugestiv, cu intrări precipitate, scurte și tăioase ale vocilor, adunându-se parcă în șuvoaie din ce în ce mai mari, acuzându-l pe nedrept și trimițându-l pe Mântuitor la moarte.
Johannes-Passion se deschide cu un amplu cor pe cuvintele „Doamne, conducătorul nostru, peste tot glorios”, unde dialogul flautelor și oboaielor deasupra figurațiilor dense ale coardelor, capătă accente dureroase, prevestitoare ale tragediei. Evanghelistul începe relatarea cu momentul când Iisus alături de discipolii săi este căutat de oamenii trimiși de preoți și farisei. El se lasă prins, legat și dus mai întâi la Anna, apoi la Caiafa – marele preot. Între timp, Simon Petru, care a ținut să vină cu Iisus, este bănuit de mai multe persoane că ar fi unul dintre discipolii săi. Petru, înfricoșat, neagă. Cocoșul cântă și el își amintește că Iisus îi prevestise că îl va renega. Urmează un fragment dintre cele mai impresionante din oratoriu, un Adagio cromatic de șase măsuri în care Petru plânge amarnic.
După Coralul ce încheie prima parte a Oratoriului și cel cu care începe cea de a II-a, Evanghelistul redă interogatoriul la care îl supune guvernatorul roman, Pilat, pe Iisus. „Ești regele evreilor ?” „Tu spui asta, regatul meu nu este în această lume” răspunde Mântuitorul. Pilat nu a găsit nicio vină celui pe care-l judeca și a lăsat mulțimea să hotărască care dintre cei prinși să fie eliberat. Întărâtați, oamenii l-au numit pe Barrabas care era un ucigaș. Pe Iisus l-au biciuit și l-au trimis să fie crucificat. I-au pus pe cap o coroană de spini și pe umeri o hlamidă purpurie, aruncându-i în batjocură cuvintele „regele evreilor”. L-au pus să-și poarte singur crucea până la locul numit Golgotha.
Urmează scena crucificării, împărțirea hainelor în prezența îndurerată a mamei, a surorii ei și a Mariei Magdalena, momentul în care muribundului însetat i se dă oțet pe buze și cuvintele lui Iisus, redate simplu, impresionant: „s-a sfârșit”. Moartea lui a zguduit lumea, catapeteasma templului s-a rupt, stâncile s-au prăbușit, mormintele s-au deschis, sufletele celor prezenți s-au topit într-un șuvoi de lacrimi. Ultimele scene redau înmormântarea lui Iisus.
Ariile și coralele ce marchează din loc în loc povestirea sunt dintre cele mai emoționante, dovadă a profundelor sentimente ale lui Johann Sebastian Bach care, cu geniul său, a reconstituit atât de puternic Evanghelia după Ioan.
Articol realizat de Olga Grigorescu
