ORCHESTRA DE CAMERĂ DIN VIENA
VLAD VIZIREANU dirijor
REMUS AZOIȚEI vioară
Program:
George Enescu Balada pentru vioară și orchestră op.4a
W.A. Mozart Concertul nr.4 în Re major pentru vioară și orchestră K.218
- Allegro
- Andante cantabile
- Rondeau (Andante grazioso – Allegro ma non troppo)
Franz Schubert Simfonia a IX-a în Do major D 944
- Andante – Allegro ma non troppo
- Andante con moto
- Scherzo, Allegro vivace
- Finale, Allegro vivace
Balada pentru vioară și orchestră a fost compusă de George Enescu (1881-1955) la vârsta de 14 ani, în anul 1895. Este o lucrare de mici dimensiuni dar de un mare impact emoțional. Balada este scrisă în tonalitatea Mi major, una dintre cele mai strălucitoare pentru rezonanța viorii, și sentimentul pe care îl generează este unul de înălțare spre dimensiuni celeste. Fraza de început enunțată de orchestră este preluată imediat de vioara solistă și extinsă până la un alt moment unde caracterul muzicii se schimbă și primește câteva accente sumbre. Dar, cum se spune: „după noapte vine dimineața”, peste doar 12 măsuri, aceiași temă se reia extinsă în registrul foarte înalt al viorii și se pierde undeva, în infinit.
Programul continuă cu Concertul nr.4 pentru vioară și orchestră K.218 de Mozart (1756-1791). Wolfgang Amadeus a scris primele cinci concerte pentru vioară și orchestră în același an, 1775. Aceste opusuri nu seamănă între ele, dar se pot identifica după inegalabilele trăsături ale muzicii lui Mozart. Pe măsură ce se înaintează în ciclu, dimensiunea lor devine mai bogată, frazele – din ce în ce mai lungi, mai ample, discursul este din ce în ce mai ușor de urmărit, toate acestea ne reprezentând vreun proces evolutiv ci o mare virtuozitate în alcătuirea unui concert instrumental. Primele patru măsuri ale părții I seamănă cu un semnal cazon, motiv pentru care a opusul a primit supranumele de „Concertul Militar”. Incipitul acestui semnal va fi strecurat în muzica următorului concert, nr. 5 K 219 în La major. Cerințele tehnice sunt mai mari față de cel scris în Sol major K 216, pentru că are foarte multe ornamente, este mai aproape de stilul rococo și impune altă abordare. Liniile melodice sunt mai sinuoase, iar pasajele de virtuozitate sunt dintre cele mai dificile. Din această cauză are o strălucire mult mai mare decât celelalte scrise până la el. Nu este întâmplător faptul că autorul a ales tonalitatea Re major deoarece s-a constatat că rezonanța viorii în acest caz este optimă. (Mozart a mai scris încă două concerte pentru vioară în aceeași tonalitate, iar capodoperele concertante ale literaturii violonistice, datorate lui Beethoven, Brahms, Ceaikovski, Stravinsky etc., sunt tot în Re major sau minor). Prima parte se pliază pe forma de sonată, lirismul temei secunde este mai rezervat și are o singură cadență plasată conform tradiției, spre sfârșitul mișcării. Partea a doua, deși poate mai puțin intrată în memoria ascultătorului față de „surorile” ei din concertele nr. 3 și nr. 5, are o aleasă cantabilitate și se spune despre ea că „nu este nimic grav ca o bijuterie de mare valoare să fie mai puțin cunoscută”. Pentru final, Mozart revine la tipul de Rondo în manieră franceză (ortografiat chiar franțuzește: „Rondeau”), pe care îl folosise și în concertul anterior. De această dată sunt încorporate pe post de cuplete o linie melodică fluentă asemănătoare cu giga și pe urmă o gavotă. (Toate rondo-urile sunt definite prin alternarea temei-refren cu un material diferit (cupletele), doar că francezii creau un contrast marcat între refren și cuplet și chiar foloseau pentru cuplete dansuri și arii de circulație.)
Franz Schubert (1797-1828) s-a născut în Austria și a fost unul dintre cei mai mari compozitori romantici. În muzica sa se întâlnesc multe elemente clasice. În viața sa scurtă a scris un număr impresionat de lucrări, printre care mai multe simfonii. Dintre cele 13 opusuri pe le-a început, a finalizat doar 7 și numai 10 sunt catalogate. Cu toate acestea una dintre simfonii, supranumită chiar „Neterminata”, este poate cea impresionantă și cunoscută. Dintre simfoniile târzii doar cea de-a noua, D 944, este complet terminată. În repertoriul general mai figurează și sub numele de Marea simfonie în Do major. Lucrarea nu a fost prezentată marelui public decât la 10 ani după dispariția autorului. În 1838 când Robert Schumann a vizitat Viena și i-a fost prezentată partitura, a luat-o cu sine la Leipzig, iar Mendelssohn a prezentat-o imediat la Gewandhaus. Schumann a scris despre ea un articol entuziast, în care i-a apreciat „dimensiunea celestă”… Prima parte începe cu o Introducere (Andante) care în sine are o structură de sonată miniaturizată (expoziție, dezvoltare și repriză). Tema de început a Allegro-ului este și generatoarea (prin modificare) a celui de-al doilea subiect al mișcării. Materialul care urmează se articulează pe schema formei de sonată în care mai sunt introduse câteva idei cu rol tranzitoriu. Partea a doua se dezvoltă tot pe o formă de sonată fără dezvoltare, iar Scherzo-ul (p. III-a) este de lungime neobișnuită pentru că Trio-ul, la rândul său are o formă de sonată. În Final Schubert aduce nu mai puțin de șase elemente tematice cu care construiește o formă extinsă de sonată. Asistăm la o sintaxă (forme în formă) care va fi foarte mult folosită de către compozitorii secolului al XX-lea. Simfonia este adesea considerată ca fiind cea mai bună lucrare pentru orchestră scrisă de Schubert, din care se detașează idei dintre cele mai inovatoare. Dezvoltările tematice în stil beethovenian sunt încă prezente, liniile melodice au o mare finețe, suprafețele polifonice sunt dense și ritmul, „apărut ca din senin” în punctul central din finalul lucrării este considerat a avea una „dintre cele mai sălbatice evoluții din literatura simfonică”. (The Guardian 2014 Symphony Guide).
Articol realizat de Corina Bura
