MARI ORCHESTRE ALE LUMII
Vineri 24 septembrie 2021
ora 19.30
Sala Palatului
ORCHESTRA ACADEMIEI SANTA CECILIA DIN ROMA
DANIELE GATTI – dirijor
RACHEL HARNISCH – soprană
Franz Schubert – simfonia nr.3 în Re major D.200
- Adagio maestoso – Allegro con brio
- Allegretto
- Menuetto.Vivace-Trio
- Presto vivace
Gustav Mahler – Simfonia a IV-a în Sol major
- Bedächtig, nicht eilen (Cu atenție, nu grăbit)
- In gemächlicher Bewegung, ohne Hast (În mișcare comodă, fără grabă)
- Ruhevoll, poco adagio (Liniștit, poco adagio)
- Sehr behaglich (Foarte tihnit, plăcut)
Simfonia a III-a în Re major D.200 fost scrisă de Franz Schubert (1797-1828) în 1815 pe când avea doar 18 ani și ca întindere este mai concisă decât celelalte două scrise cei doi ani anteriori. Schubert lucra atât de repede încât a început simfonia în 24 mai și a terminat-o în 19 iulie, în nici două luni. Se pare că a fost una din perioadele cele mai fertile din viața sa atât de scurtă. În comparație cu cantitatea imensă de muzică vocală pe care a compus-o în acel an – aproape 150 de lieduri, patru Singspiel-uri, muzică bisericească – producția instrumentală – câteva lucrări pentru pian, un cvartet – poate apărea nesemnificativă, dar Simfoniile a II-a și a III-a scrise tot atunci compensează discrepanța. Ele nu au fost publicate în timpul vieții autorului. Simfonia a III-a a avut prima audiție de abia în 1881 la Londra.
Schubert adora dialectica simfonismului beethovenian, dar în această lucrare exegeții disting unele influențe izvorâte din tradiția lui Haydn, Mozart și din creația timpurie a lui Beethoven. Mai importantă însă este acea luminozitate specială care transpare din muzica lui Schubert, care nu se referă la strălucire ci la o grație și delicatețe foarte particulare, la un tragism aparte, toate specifice stilului său, căii sale… În ce privește dinamismul finalului, unii critici îl asemuiesc cu verva lui Rossini, cel mai în vogă compozitor contemporan cu Schubert.
Simfonia se deschide cu o Introducere impunătoare continuată cu un Allegro con brio efervescent asemănător multor simfonii scrise de Haydn. Dezvoltarea elaborată induce stări când luminoase, când întunecate. Mișcarea secundă, Allegretto este scrisă foarte aerisit, orchestrată fără trompete și timpani și are influențe de dans țărănesc, astfel că partea a doua nu are acel lirism tradițional, reprezentativ pentru mișcarea lentă a simfoniei clasice. Partea a treia este notată Menuetto dar titulatura este doar un tribut adus tradiției. Secțiunea mediană, gândită pentru oboi solo, fagot și coarde, fără violoncel, seamănă mai mult cu un Ländler (dans german) sau chiar cu un vals decât cu un menuet. Atmosfera este plutitoare, volatilă… Finalul, are drept element caracteristic ritmul de tarantellă și se pliază pe o forma de sonată, în mișcare Presto vivace. Aici, îndrăzneala și inventivitatea progresiilor armonice precum și dinamica schimbătoare aduc în memorie unele procedee beethoveniene.
În timpul vieții, Schubert s-a bucurat de apreciere în doar într-o sferă limitată – un cerc de admiratori din Viena – dar interesul pentru muzica sa a crescut semnificativ în deceniile care au urmat morții sale. Mendelssohn, Schumann, Liszt, Brahms și alți compozitori din sec. XIX au re-descoperit și promovat intens opera sa. Astăzi, Schubert este considerat printre cei mai mari compozitori al muzicii clasice vest-europene și opera sa continuă să crească în popularitate.
Simfonia a IV-a în Sol major de Gustav Mahler (1860-1911) a fost scrisă între anii 1899-1900, dar încorporează și se centrează pe un cântec scris în 1892, intitulat Das Himmlische Leben – Viața cerească, aici cu sensul de Paradisiacă, în care este prezentată viziunea unui copil despre Cer. Acest cântec este interpretat de o soprană și se află plasat la finalul simfoniei, în partea a IV-a. Cu toate că simfonia este gândită pentru tonalitatea Sol major, se folosește totuși o schemă tonală care se încheie în Mi major.
Primele patru simfonii mahleriene sunt adeseori socotite a fi Wunderhornsinfonien, (adică Simfoniile Cornului fermecat) pentru că temele originale apar în liedurile scrise anterior lor, lieduri ale căror texte provin din colecția Cornul fermecat al băiatului. Simfonia a IV-a este construită în jurul acestui singur cântec, care este prefigurat în fel și chip în primele trei mișcări și cântat în integralitate de soprana solistă în final (partea a IV-a). Inițial Mahler a compus acest lied ca piesă autonomă în 1892, iar câțiva ani mai târziu a avut intenția de a-l integra în Simfonia a III-a ca parte a VII-a. Dar până la urmă, a considerat că tema, implicit mesajul, își vor găsi împlinirea muzicală optimă într-o nouă lucrare. Planurile inițiale ale simfoniei prevedeau o altă structură, dar final autorul s-a rezumat la patru părți cu durată totală de circa o oră.
Cu toate că publicul vremii a privit și primit această simfonie ca pe un exemplu de modernitate timpurie, lucrarea prezintă multe elemente de „modă veche”, trăsături rococo, întâlnite în muzicile lui Mozart sau Haydn: liniile melodice sunt împărțite în segmente egale, sunt folosite ritmuri care dinamizează, „conduc” muzica, figurații arpegiate, chiar împărțirea în patru mișcări, toate aparținând Clasicismului. Flautele și clopoțeii de sanie anunță începutul simfoniei, cumva atipic, discret, rezervat, ca un semnal – cunoscut ca „tema clopoțeilor” – ce va fi folosită pentru a delimita diferitele secțiuni ale mișcării. Prima parte se articulează pe o formă de sonată.
Partea a doua este un Scherzo care conține un solo de violină mai aparte, instrumentul fiind acordat cu un ton mai sus (procedeu folosit pe larg în Baroc), ceea ce-i conferă un timbru cu totul special. Vioara îl întrupează pe Freund Hein (Prietenul Hein), o întruchipare tradițională germană a morții, inventată de poetul Matthias Claudius (1740-1815). Este de fapt un schelet care cântă la vioară un dans macabru, dar sursa lui Mahler a fost o lucrare a pictorului elvețian Arnold Bocklin intitulată Autoportret cu moartea cântând la vioară. Tensiunea pe care scordatura (noul acordaj) o creează sunetului viorii imprimă muzicii un caracter fantomatic.
Partea a treia este un marș solemn, cu caracter de procesiune, prelucrat variațional. Tema are 16 măsuri dar variațiunile în adevăratul sens al cuvântului apar mai spre sfârșit. Interesante sunt mișcările tonale, cu multiple modulații, instabilitatea crescândă atingând și acel misterios Mi major.
Partea a IV-a se deschide într-o atmosferă relaxată, bucolică, în Sol major. Un copil, a cărui voce este ipostaziată de soprana-solistă, prezintă o viziune naivă, luminoasă a Cerului și descrie sărbătoarea pregătită pentru toți sfinții (pentru toate sufletele sfințite). Desigur apar și zonele întunecate în care copilul arată că Festinul Ceresc nu este posibil fără victime – aluzie la Mielul înjunghiat, Iisus. Acest parcurs este punctat cu pasaje în tempo mișcat care amintesc de partea întâi. Finalul este total atipic, fiind de fapt un cântec versificat, cu interludii, un preludiu și un postludiu și are o structură strofică. Tranzițiile sunt acoperite de acea temă a clopoțeilor cu care se deschide simfonia. Până la postludiu apare o modulație spre Mi major, una dintre cele mai strălucitoare și expansive tonalități, aleasă nu întâmplător (aluzie la ridicarea la Cer), în care se termină lucrarea.
Articol realizat de CORINA BURA
