Program:
Enescu Poemul simfonic „Isis”
Stravinsky Simfonia în 3 mișcări
(Allegro) – Andante – Con moto
Stravinsky Simfonia în Do
Moderato alla breve – Larghetto concertante – Allegretto – Largo, Tempo giusto
Enescu Rapsodia I în La major op. 11 nr.1
În timp ce definitiva planul operei Œdipe, George Enescu (1881-1955) a schițat și un poem vocal simfonic pe care l-a intitulat Isis (1923). La acea dată, compozitorul terminase cele trei simfonii, primele două suite pentru orchestră, o serie de lucrări camerale. Poemul nu a mai ajuns însă în faza finală, orchestrată, ci, rătăcit printre hârtii, a eșuat în arhiva Muzeului Enescu, unde compozitorul Pascal Bentoiu l-a descoperit cu totul întâmplător în 1996. Fascinat de muzică, el a orchestrat-o urmând fidel indicațiile autorului, adăugând astfel moștenirii enesciene încă o capodoperă.
S-a pus desigur problema semnificației numelui lucrării și s-a făcut legătura cu porecla „Isis” pe care Enescu i-o dăduse iubitei sale Maruca Cantacuzino. Isis era o zeiță foarte importantă a panteonului egiptean, de unde trecuse în cel roman ca prototip al soției și al mamei. Dar ascultând muzica diafană și nu lipsită de o anume stranietate a poemului, ne gândim și la celălalt atribut al zeiței: magia. Nuanțe scăzute, tempo visător, o țesătură delicată din motive ce se îmbină și se desfac încontinuu, corul feminin care fixează în registrul acut temele principale pentru a servi drept repere… toate acestea ne trimit într-o zonă transcendentă, magică în felul ei, și unde necontenita mișcare a vocilor nu duce la conflicte ci la introspecție. Distingem câteva repere formale marcate de revenirea motivului inițial cu conturul său descendent. Un crescendo marchează, către sfârșit, punctul culminant, după care lucrarea se încheie în diminuendo.
Igor Stravinsky, în cei aproape 90 de ani de viață, a cunoscut două războaie, drame familiale, a trăit departe de țară, dar totodată a aparținut elitei culturale a vremii, a fost recunoscut ca o personalitate de prim rang care și-a lăsat amprenta asupra muzicii secolului 20. S-a remarcat și prin faptul că și-a schimbat de câteva ori maniera de compoziție pe parcursul vieții: așa-numita „perioadă rusă”, până după primul război mondial, a fost urmată de lunga perioadă „neoclasică” (1920-54) și, în fine, de cea a tehnicii seriale preluate de la Schönberg. Simfoniile incluse în programul de astăzi aparțin perioadei a doua, neoclasice, dar seamănă destul de puțin una cu alta.
Simfonia în trei mișcări a fost scrisă în timpul războiului (1942-45) și chiar a fost caracterizată de autor ca fiind „o simfonie de război”. Totuși concomitent, compozitorul se apucase să reorchestreze baletul Sărbătoarea Primăverii. Până la urmă a renunțat, dar baletul a influențat întrucâtva simfonia îmblânzind puțin atmosfera dură, impulsivă, a primei părți. Partea a doua nu mai are legături cu războiul, compozitorul folosind muzica pe care începuse să o scrie – dar n-a mai terminat-o – pentru filmul Cântecul Bernadettei, fetița care avusese viziunea Fecioarei Maria în grota de la Lourdes[1]. De altfel, Simfonia a fost receptacolul unor muzici ce avuseseră inițial alte destinații. De exemplu, un concert pentru pian și harpă care n-a fost scris niciodată dar căruia i se datorează prezența pianului de-a lungul întregii lucrări și a harpei în ultimele două părți. Finalul ne readuce însă ambianța sumbră a războiului: Stravinsky l-a scris având în minte imaginea trupelor germane mărșăluind în „pas de gâscă”.
Simfonia în Do e anterioară cu cinci ani celei În trei mișcări și foarte diferită de ea ca atmosferă. E lirică și pe alocuri chiar veselă, ceea ce poate apărea paradoxal pentru că și ea a fost scrisă într-o perioadă (1938-1940) sumbră și zbuciumată din viața compozitorului. În acești ani, muzicianul și-a pierdut fiica, soția și mama, și a trebuit să emigreze în America din cauza războiului, iar lucrarea a scris-o în timpul peregrinărilor. E incredibil cum a reușit el să se detașeze de realitatea înconjurătoare pentru a crea o muzică senină, melodică și poetică. Desigur, ritmurile pregnante, accentele percutante nu lipsesc, stilul lui Stravinsky este perfect recognoscibil, dar contextul general e relaxat și liric.
Lucrarea are patru mișcări, ca orice simfonie clasică, și chiar adoptă, într-o formă aluzivă, structurile tradiționale: prima parte poate fi considerată o sonată bitematică, cea de a doua evocă tema cu variațiuni, a treia este un scherzo cu trio, iar finalul se apropie în spirit de un rondo și se încheie cu o variantă dilatată a temei din prima mișcare, adusă în final ca o concluzie generală. Totul este însă gândit foarte liber și cu o puternică tentă improvizatorică.
Rapsodia I de George Enescu a fost scrisă în 1901 și dirijată de compozitor la Ateneu doi ani mai târziu. De o spontaneitate cuceritoare, jucăușă și accesibilă, nu te lasă să bănuiești complexitatea procesului creator care i-a dat naștere. Lucrarea e construită, ca orice rapsodie, pe principiul mozaicului tematic. Dar e un mozaic mai special, care dă naștere la „figuri”. Temele – 14 în total – sunt scurte și se grupează câte trei-patru pentru a forma împreună o secțiune. Ele sunt atât de fericit alese încât se completează reciproc până la a părea motive ale unei melodii unice. Dansurile revin, își mai schimbă locul, se amplifică în variațiuni; grupurile se succed, din ce în ce mai animate, până la vârtejul final unde nu mai știi care ce e și de unde vine. Se creează astfel o coeziune de un ordin superior. Impresia de mozaic dispare, totul se topește într-un torent irezistibil dominat de trilurile Ciocârliei.
Articol realizat de Alice Mavrodin
[1] Lourdes: o localitate franceză din Pirinei devenită obiectivul unui masiv pelerinaj după ce lumea a aflat de viziunea micii Bernadette (1858).
