George Enescu Suita I în Do major pentru orchestră, op. 9
- Preludiu la unison – 2. Menuet lent – 3. Intermediu – 4. Final
Wolfgang Amadeus Mozart Concertul nr. 3 în Sol major pentru vioară și orchestră, K. 216
- Allegro – 2. Adagio – 3. Rondo, allegro
Antonín Dvořák – Simfonia a IX-a în mi minor op. 95 Din Lumea Nouă
- Adagio, Allegro molto – 2.Largo – 3.Molto vivace – 4. Allegro con fuoco
Cea dintâi Suită pentru orchestră de George Enescu (1881-1955) a fost compusă în anul 1903. Este una din primele lucrări semnificative ale tânărului maestru. El a dedicat-o lui Saint-Saëns, pe care-l prețuia cu deosebire și care avea să-i dirijeze ulterior câteva lucrări. A fost prezentată public în același an la București. Primită cu entuziasm de lumea muzicală, a fost imediat preluată și interpretată de dirijori și orchestre faimoase din întreaga lume.
Este bine venită observația că această primă suită apărea după un mănunchi de lucrări de debut, cu mare impact la public, în care era utilizat un bogat material folcloric românesc. După succesele strălucite cu Poema Română și cele două Rapsodii, tânărul geniu își permite o abordare nouă, îndrăzneață, prin care trăsăturile muzicii populare erau sugerate, transfigurate într-o manieră proprie. Cu Suita întâi în Do major, Enescu își începe formarea unui stil în care elementele naționale erau asimilate discursului muzical vest european, rezultând de aici sinteze exemplare. Melodica, ritmica și, mai ales, armonia și modalismul demonstrează acest aspect de sinteză organică pe care îl capătă primele suite dedicate orchestrei.
Surprinzătoare apare prima parte a Suite întâi, Preludiu la unison, pagină rămasă unică în literatura simfonică universală prin etosul ei cu totul deosebit, prin simplitatea celulelor generatoare și economia mijloacelor de prelucrare a acestora. Autorul desenează aici trei arcuri elegante și proporționate ale construcției sonore. Partea a doua, Menuet lent, încearcă o transformare a orizontului expresiv în cadrul unei singure bucăți a cărei muzică are un parfum de cântec vechi, ritual. Menuetul lent reia ideea unei melodii nesfârșite, ilustrate în Preludiu, pe care o duce mai departe prin multiplicare în celelalte voci, ajungându-se la polifonie pe cinci voci în finalul mișcării. Cântarea împreună atinge aici concomitent maxima reunire și maxima diversificare. Muzica următoarei secțiuni, Intermediu, este o pagină intens emoțională, un balans ritmic cu aer vag de serbări galante, deși etosul general e de o mare simplitate și modestie. Finalul cu indicația Vif (Rapid), e în gama do minor, cu sfârșitul în cadență picardiană pe Do major. Se vădește o consubstanțialitate cu tematica primelor trei mișcări anterioare. Se pot percepe și ecouri pendulând între expresia românească și școala germană, școala franceză, clasicism, romantism și impresionism. În Suita I este prezentă încercarea de a îmbrățișa într-un tot integrat tendințe muzicale din întregul continent european.
Concertele pentru vioară își au originea în cea mai timpurie perioadă creatoare a lui Wolfgang Amadeus Mozart (1756-1791), de vreme ce micul geniu și-a revelat precocitatea uluitoare mai întâi cântând la acest instrument (tatăl său, Leopold, era violonist). Lucrările sunt roade foarte timpurii și, cu toate că nu au o prea mare consistență, ne cuceresc prin aerul de încântătoare prospețime tinerească, precum și datorită expresivității intime, pline de gingășie.
Cel de al Treilea Concert e în Si bemol major și poartă numărul de catalog K. 216. Prima parte, Allegro, e concepută generos, cu velocitate strălucitoare a partidei solistului ce-și demonstrează elocvent măiestria instrumentală și expresivitatea muzicală. Partea a doua, Adagio, curge lin, cu o sensibilitate ingenuă, mărturie a vârstei autorului. Următoarea mișcare se desfășoară sub forma unui Rondo structurat după modelul francez, cu un cuplet în tonalitate îndepărtată de cea a refrenului, un Andante Minore, apoi un Allegretto Magiore, unde vioara solistă evoluează în spiritul muzicii populare. Între acestea își face apariția un cimpoi, denumit în franceză Musette, instrument de origine populară dar, pe vremea lui Mozart, adoptat la curte.
Se cuvine menționat faptul că acest al treilea Concert apare ca o primă realizare personală notabilă, din cele șase pe care copilul Mozart, iar apoi muzicianul împlinit, avea să le lase patrimoniului universal.
Simfonia a IX-a în mi minor op. 95, B 178 cunoscută sub numele popular de Simfonia Din Lumea Nouă a fost compusă de Antonín Dvořák în 1893. In acea perioadă (1892-1895) autorul îndeplinea funcția de director al Conservatorului Național de Muzică din America (la New York). Pentru americani această simfonie este una dintre cele mai cunoscute și îndrăgite, iar astronautul Neil Armstrong a depus, pe lângă multe alte documente relevante pentru civilizația terestră, și o înregistrare a ei, atunci când a aselenizat în 1969 pe timpul misiunii sale cu Apollo 11.
Simfonia are 4 părți și a fost comandată de Filarmonica din New York. A avut prima audiție în 1893, la Carnegie Hall. De proporții ample, este scrisă pentru o orchestră romantică standard la care se adaogă cornul englez pentru tema din mișcarea secundă. Trebuie menționat că Dvořák nu a folosit sub formă de citat nici o melodie a nativilor americani ci a scris teme originale care să conțină particularități ale muzicii amerindiene. Compozitorul le-a folosit mai apoi ca material tematic și le-a dezvoltat cu ajutorul tuturor resurselor componistice vest-europene: ritmuri moderne, contrapunct și coloristică orchestrală. Dvořák a împrumutat ritmurile muzicii din Boemia natală și le-a asociat cu scările pentatonice întâlnite în sursele muzicale afroamericane și ale amerindienilor. Leonard Bernstein afirma că simfonia, în esența sa, este într-adevăr multiculturală.
Dvořak scrie o muzică plină de culoare, cu precădere antrenantă, pe care o dezvoltă în forme clasice. Planurile tonale pe care se mișcă materialul sonor au o mare mobilitate, și ea susținută la rândul ei de o orchestrație bogată care folosește abundent instrumentele de suflat, mai ales cele de alamă – o reminiscență a muzicii de fanfară din burgurile Europei Centrale.
Prima parte are o formă de sonată și debutează cu un leitmotiv introductiv în Adagio. Pare să fie o formulare proprie deoarece fraza respectivă apare și în partea a treia a Cvintetului de coarde nr. 3 op. 97, și în Humoresca nr. 1. Expoziția are trei teme: prima, în mi minor, se remarcă prin faptul că este foarte expresivă astfel că poate fi reținută cu ușurință și urmărită de-al lungul întregii simfonii, a doua în sol minor, capătă prin transformări aspectul unei polka cehești, iar a treia, în Sol major, este similară cu spiritual-ul afro-american „Swing Low, Sweet Chariot”. După evoluția clasică, în Coda tema principală este impusă de suflătorii de alamă, grandios, alături de orchestra în tutti.
Partea a doua, Largo, începe cu o înlănțuire de acorduri susținută de instrumentele de suflat, delicată, comparabilă cu sintagma „a fost odată…”, după care cornul englez enunță o temă de mare cantabilitate, acompaniată în surdină. Secțiunea mediană, are o atmosferă întunecată pregătind apariția unui marș funebru, însoțit de pizzicatele coardelor grave. Urmează reluarea, într-o dispoziție cvasi-scherzo, care cuprinde toată muzica expusă în prima secțiune plus tema principală din prima mișcare a simfoniei și materialul concluziv, alcătuit din aceeași înlănțuire de acorduri ale începutului.
Partea a III-a este un scherzo clasic în care sunt cuprinse sonorități sugerate de o sărbătoare în regiunea Marilor Lacuri unde indienii dansează – o aluzie la poemul epic scris de Longfellow în 1855 – The Song of Hiawatha, Hiawatha fiind supranumele unui războinic din cultura indienilor iroquezi. Ritmul agitat este întrerupt de Trio-ul median. Reluarea este urmată de o coda unde apar elementele tematice din prima parte, asigurând astfel caracterul ciclic al simfoniei.
Partea a IV-a are o formă de sonată. După o mică introducere, cornii și trompetele aduc tema principală însoțită de acordurile puternice ale orchestrei. Tema secundară este enunțată de clarinetul solo. Dezvoltarea nu numai că prelucrează temele propuse dar readuce toate temele din celelalte părți, iar reexpoziția prezintă o surpriză tonală, un mic episod în sol minor. Totuși, această schimbare nu „rezistă” și discursul își reia drumul firesc spre o coda concluzivă unde iarăși apar fragmente din toate temele urmate de o triumfătoare cadență finală în mod major, la fel ca în Concertul pentru violoncel.
Articol realizat de Lavinia Coman
