ORCHESTRA DE STAT DIN ATENA
STEFANOS TSIALIS dirijor
SASKIA GEORGINI pian – câștigătoare a Concursului Mozart din Salzburg în 2016
Nikos Skalkottas – Cinci dansuri grecești
- Peloponnisiakos 1 (Ser. I/3)
- Epirotikos 1 (Ser. I/4)
- Epirotikos 2 (Ser. III/2)
- Hostianos (Ser. III/1)
- Kleftikos (Ser. III/3)
George Enescu (1881 – 1955) – Fantezia pentru pian și orchestră
César Franck (1822 – 1890) – Simfonia în re minor
- Lento; Allegro ma non troppo
- Allegretto
- Finale: Allegro non troppo
Posesor al unul limbaj componistic eclectic, în care a îmbinat creator elementele tonale cu o versiune personală a serialismului, Nikos (sau Nikolaos) Skalkottas (1904–1949) rămâne unul dintre cei mai talentați discipoli ai lui Arnold Schönberg, care i-a apreciat mereu talentul. Fidel principiilor celei de-a două Școli Vieneze, modul său de a se exprima componistic nu a fost deloc unul lesne digerabil pentru publicul grec din prima jumătate a secolului XX. Ca atare, influența lui Skalkottas a rămas mai degrabă modestă în timpul vieții. După reîntoarcerea din Germania, unde și-a desăvârșit studiile, a activat ca violonist în Orchestra de Stat din Atena, spre finalul vieții lucrând în cadrul Arhivei de Muzică Tradițională, care deținea un fond impresionant înregistrat pe patefon și care trebuia transformat în partituri. Un moment perfect pentru Skalkottas, a cărui pasiune pentru folclorul grec l-a însoțit, de fapt, mereu, acel interes materializându-se în cele 36 de Dansuri grecești, împărțite în trei volume, a câte 12 lucrări, toate scrise într-un limbaj mult mai accesibil, de sorginte tonală. Elaborate între 1931 și 1936, Dansurile grecești ale lui Skalkottas reprezintă mai mult decât un demers de protejare a muzicii tradiționale, ele demonstrează o fuziune organică între arta populară și noua muzică a începutului de secol XX, generând un rezultat original, care nu desconsideră niciuna dintre cele două direcții. Dansurile posedă, fiecare în parte, o amprentă expresivă distinctă, specifică regiunii geografice din care provin, stilul lor autentic și sofisticat îmbinând vigoarea și incisivitatea dinamică cu expresivitatea melancolică – atribute pentru care au devenit cele mai populare lucrări ale autorului grec. Prin intermediul lor, Nikos Skalkottas a reușit să construiască o importantă punte de legătură între muzica greacă și cea vest-europeană, câștigându-și, astfel, reputația de a fi un „Bartók al Greciei”.
Doar 12 ani avea George Enescu (1881 – 1955) în momentul în care a început, la Viena, la să schițeze Fantezia pentru pian și orchestră, o partitură în care influențele romantice germane se simt cu claritate. Bara finală a fost pusă la Paris, cinci ani mai târziu, pe manuscrisul original existând și o dedicație în limba germană: „Soll das Werk den Meister Loden/ Doch der Segen kommt von oben”, în traducere: „Fie ca opera să-l elogieze pe Maestru / Totuși, binecuvântarea vine de sus” și mențiunea „terminée le Vendredi 24 Juin 1898 après J.C. À 3 ¾ h.p.m. chez la Princesse Bibesco, 69 rue de Courcelles”. Structura Fanteziei pentru pian și orchestră ne duce cu gândul la Carl Maria von Weber și la al său Konzertstück, infuzat și cu ceva consistent din spiritul brahmsian. Partitura i-a fost dedicată pianistului Theodor Fuchs, care a și interpretat-o în primăvara anului 1900 în premieră, la București, alături de Orchestra Filarmonicii din Capitală, condusă de Enescu însuși. Lucrarea se deschide cu aplomb, cu un Marschtempo în ritm punctat, discursul sonor continuând cu o scriitură instrumentală bogată, plină de muzicalitate, în care rolul pianului este unul mai degrabă estompat, așa cum remarca Max Reiniger pentru „Bukarester Taggblatt” din 22 aprilie 1900: „Într-unul dintre concertele din ultima vreme, a fost executată sub conducerea compozitorului o Fantezie pentru pian și orchestră. Până la o mică și modestă cadență, nu i se acordă pianului în această compoziție o tratare prea generoasă ; el apare total subordonat masei orchestrale. În totul, o lucrare plină de muzicalitate, de la un capăt la celălalt și de un colorit sonor proaspăt”. Fără număr de opus, Fantezia pentru pian și orchestră rămâne una dintre cele mai timpurii și ambițioase lucrări enesciene, cu atât mai prețioasă având în vedere ponderea restrânsă pe care o ocupă în creația autorului român genurile concertante.
În anul în care era finalizat Ateneul Român, 1888, își încheia și Cesar Franck (1822 – 1890) Simfonia în re minor, singura lucrare de gen a compozitorului belgian. Și deși în prezent este unul dintre cele mai iubite opusuri ale sale, această faimă părea greu de înțeles de contemporanii săi, date fiind împrejurările dificile care au marcat premiera simfoniei. „Este doar muzică, nimic altceva decât muzică pură” – declara autorul despre acest opus emblematic nu numai pentru cariera sa, ci pentru întregul peisaj sonor francez al secolului al XIX-lea. Reușind să îmbine tradiția sonoră germană a arhitecturii simfonice cu cea franceză centrată pe culoare și suplețe melodică, Franck oferă totodată, după Sonata în La major pentru vioară și pian, o altă strălucită materializare a principiului ciclic, de această dată la scară orchestrală. Recurența temelor, care traversează toate cele trei mișcări, nu le știrbește acestora nimic din individualitatea sonoră, dimpotrivă, o potențează. La fel ca în multe alte simfonii ale secolului al XIX-lea, Franck urmărește parcursul ascendent de la întuneric spre lumină, după modelul consacrat de simfoniile a V-a și a IX-a de Beethoven, lucrarea sa parcurgând traseul complex de la frământata tonalitate re minor din deschidere, către concluzia triumfătoare și pozitivă în Re major. De altfel, aceasta a fost și caracterizarea lui Vincent DˈIndy, care a văzut lucrarea ca pe o călătorie epică de la întuneric și tristețe, către lumină și bucurie.
În ciuda încrederii lui Franck în valoarea Simfoniei sale, premiera pariziană din 17 februarie 1889 a suscitat multe discuții, opusul întâmpinând o opoziție majoră din partea Orchestrei Conservatorului, a majorității criticilor, a colegilor compozitori și a publicului. Ambroise Thomas s-a întrebat de ce oare este numită Simfonia în re minor, din moment ce lucrarea petrece atât de puțin timp în această tonalitate (deși pasiunea pentru modulație a lui Franck era binecunoscută); iar Maurice Ravel o considera lipsită de culoare și cu o orchestrație prea greoaie, care strică frumusețea ideilor sonore. Nu în ultimul rând, soția lui Franck a găsit-o ca fiind prea senzuală și plină de emoții, iar Charles Gounod a definit disprețuitor această lucrare drept „afirmarea neputinței împinse până la nivelul dogmei”. Pe de altă parte, Vincent DˈIndy, amintit și mai devreme, a susținut mereu această partitură, lăudându-i măreția, plasticitatea și frumusețea și alăturându-se, astfel, celorlalți admiratori ai lui Franck – Emmanuel Chabrier, Theodor Dubois, Ernest Guiraud și chiar Jules Massenet. Întrebat de cei din familia sa dacă se simte mulțumit după premiera dezastruoasă a Simfoniei în re minor, Franck a răspuns cu blândețea și înțelepciunea caracteristice: „A sunat bine, exact așa cum speram să se audă”.
Articol realizat de IOANA MARGHITA
