ORCHESTRA FILARMONICII MIHAIL JORA DIN BACĂU
JESSICA COTTIS – dirijor
RAPHAEL WALLFISCH – violoncel
SIMON KEENLYSIDE – bariton
Program:
Dan Dediu – Spini op.153
Julia Wolfe – Window of Vulnerability
Jonathan Dove – Exile – Concert pentru bariton, violoncel și orchestră
Jessie Montgomery – Strum
Dan Dediu (n. 1967) scrie despre piesa Spini pentru orchestră op. 153 că este „o lucrare care problematizează fenomenul căderii și îl transpune în sunete cu ajutorul unor strategii componistice elaborate. Pe scurt: o muzică neliniștită, cu gestualități unghiulare și disonanțe pătrunzătoare, asemenea spinilor din coroana lui Iisus, care ajunge la punctul de fierbere într-un ‘luminiș’ orchestral neverosimil de consonant, și care cade implacabil într-o negură a durerii, a suferinței și a deznădejdii. Doar sufletul reușește să iasă ‘pâș-pâș’, cum spune Marin Sorescu, cu un ultim glissando de harpă din hățișul amintirilor susținute de efectele acute ale coardelor”. (Dan Dediu – text oferit de autor)
Julia Wolfe (n. 1958) este o compozitoare americană a cărei muzică se distinge printr-o forță intensă și nepotolită cu care solicită o atenție maximă atât din partea interpreților cât și a auditoriului. În lucrarea Windows of Vulnerability (Ferestre de vulnerabilitate) ea creează un spațiu în care formele clasice sunt încărcare cu modele repetitive din arsenalul minimalismului, asociate cu energia dinamică a rock-ului. Se poate spune că ea combină, în mod paradoxal, motricitatea muzici rock cu aura unui minimalism senin. Este o lucrare pentru orchestră scrisă în anul 1991 pentru și destinată Orchestrei Compozitorilor Americani; este un exemplu pentru felul în care compozitoarea, pe parcursul a 9 minute, creează și lucrează un univers sonic masiv cu texturi dense și „ferestre fragile”. Alături de „The Veermer Room” (Camera Vermeer, 1989) și „Girlfriend” (Iubita, 1988) „Window of Vulnerability” exemplifică abilitatea Juliei Wolfe de a crea imagini sonice intense, dramatice.
Jonathan Dove (n.1959) este un compozitor englez îndreptat spre operă ca gen, spre lucrări corale, muzică de scenă și de film. A scris și lucrări simfonice și camerale. Este Comandor al Imperiului britanic. Lucrarea Exil – Concert pentru bariton, violoncel și orchestră, prezentată în primă audiție absolută, este dedicată Anitei Lasker-Wallfisch și descrie o zi din viața unui exilat involuntar, timp în care personajul evocă plecarea de unul singur într-o țară străină, își aduce aminte de momentul în care a fost alungat, de călătoria în sine, toate însoțite de amintirile legate de patrie. Exilatul simte durerea de a fi atât de departe de țara sa care se află în timpuri de restriște și sufere de neputința de a-și ajuta propriul popor. Gândurile sale se îndreaptă spre tot ce a pierdut și este măcinat de dorul de casă.
Axa în jurul căreia se construiește libretul lui Alasdair Middleton este un manuscris din sec. al X-lea „The Wayfarer”, („Drumețul”) de un autor englez anonim. Voci de dincolo de timpuri conturează o imagine caracterizată de versurile unor scriitori ca Dante, Emily Lawless, Khalil Gibran și alții – folosind ca leitmotiv un citat din Shakespeare.
Tema exilului i-a fost sugerată compozitorului de povestea familiei Wallfisch și este dedicată mamei interpretului Raphael Wallfish, Anita, care și-a relatat o parte din viață în cartea : „Moșteniți adevărul 1939-1945: Experiențele unei supraviețuitoare de la Auschwitz și Belsen”.
În concertul Exile fuzionează elemente de operă și de concert care exprimă aspecte complementare ale aceluiași personaj. Violoncelul este un alter ego al baritonului, care preia linia melodică din registrului acut sau grav al vocii. Câteodată soliștii cântă împreună alteori își completează reciproc replicile într-o ambianță contrapunctică.
O singură scară cromatică de 8 sunete traversează întreaga partitură cu excepția finalului liric, care aduce o diatonie de mare simplitate. (Selecție din explicațiile autorului.)
Jessie Montgomery (n. 1981 la New York) este o violonistă, violistă și compozitoare a cărei muzică este bine cunoscută în cercurile în care activează. De aproape 20 de ani este afiliată Organizației Sphinx, un grup care susține realizările tinerilor cordari de origine afro- și latino-americană. A studiat la Institutul Juilliard și la Universitatea din New York obținând o diplomă în compoziție pentru film și multimedia, iar pe urmă în compoziție clasică.
Cuvântul Strum se referă la un fel de pizzicato realizat prin ciupirea coardelor ca la chitară, este vorba de ceea ce înțelegem în Europa (aplicat la instrumentele cu coarde) prin pizzicato bartókian. El joacă multe roluri în nuanțarea expresivă a lucrării: de zumzet nedefinit, de ritm teluric (se referă la swing, schimbare de ritm repetată, persistentă, ca în jazz, în folclor, acolo unde inspiră mișcare de dans) și răpăit euforic. Piesa începe cu starea ușor nostalgică inițiată de acel tip de pizzicato, după care vitezele (tempo-urile) se schimbă generând o stare care atinge extazul.
Piesa Strum a fost compusă în 2006, inițial pentru cvintet de violoncele. Au urmat câteva versiuni, dintre care ultima, pentru orchestră de coarde datează din 2012. Autoarea alcătuiește o țesătură motivic-melodică pe care o însoțește cu straturi de ritmuri ostinato. Ele fuzionează formând un conglomerat sonor. Odată constituit, se declanșează un proces de rarefiere care permite liniilor melodice să se elibereze și să se autonomizeze. Pizzicato-ul brut, smuls, „zdrăngănit”, este un element foarte important al întregii texturi și servește drept principalul suport ritmic al piesei. Strum este o sărbătoare a idiomurilor populare americane și a spiritului de dans și mișcare. Piesa are ceva narativ care începe cu o nostalgie pasageră, trecătoare și se transformă într-o celebrare, o sărbătoare extatică, afirmă Montgomery.
Articol realizat de CORINA BURA
