ACADEMY OF ST MARTIN IN THE FIELDS
Nikolaj Znaider dirijor și solist
Program:
Felix Mendelssohn-Bartholdy Uvertura Visul unei nopți de vară
Georges Bizet Simfonia în Do major
Max Bruch Concertul nr 1 în sol minor pentru vioară și orchestră, op. 26
1. Vorspiel (Preludiu) – 2. Adagio – Allegro energico
Felix Mendelssohn-Bartholdy (1809-1847) a compus celebra uvertură la Visul unei nopți de vară de Shakespeare în studenție, la vârsta de 17 ani. Nu a scris-o în vederea vreunui spectacol ci pur și simplu inspirat de lectura piesei. Mendelssohn a redat subiectul într-o variantă sintetică și într-un cadru feeric, conturat de la bun început de acordurile visătoare ale suflătorilor ce par a sugera formula de început a basmelor: „a fost odată ca niciodată”. Scrisă în formă de sonată, uvertura se bazează pe două teme principale: dansul zânelor – un vârtej sclipitor, imaterial, dezvoltat într-o amplă punte – și tema lirică a cuplului Oberon-Titania, luminoasă într-o primă fază. În jurul acestor teme roiesc motive festive sau pitorești sugerând momentele acțiunii: fastul curții de la Atena, răgetele lui Bottom devenit măgar etc. Nu este totuși o muzică de comedie. Compozitorul adolescent a știut să vadă, dincolo de bufonadele de suprafață, esența piesei shakespeariene, cu eternele întrebări: ce e dragostea? ce e suferința? Discursul muzical capătă accente dramatice, luminile și umbrele alternează. Epilogul readuce dansul zânelor și se încheie cu acordurile suflătorilor ce vor parcă să ne spună că totul n-a fost decât un vis.
Muzica este minunată, dar ceea ce îl frapează din primul moment pe ascultător – și a făcut senzație la vremea respectivă – este farmecul imens al culorii orchestrale: un număr mare de instrumente sunt folosite, dar fiecare diferențiat, plasat astfel pentru ca timbrul lui să iasă cât mai bine în evidență și să evoce cât mai precis personajele piesei prin ce au ele caracteristic: pașii mărunți, aerieni ai zânelor, țipetele măgarului, răgetele leului și multe altele. Părea de neimaginat ca un adolescent să cunoască orchestra în asemenea profunzime și să o folosească cu atâta măiestrie. Dar capodoperele nu au vârstă și, vorba lui Corneille, „Vitejia” – în cazul nostru, măiestria – „nu așteaptă numărul anilor”.
Când a scris Simfonia în Do major, Georges Bizet (1838–1875) avea aceeași vârstă – 17 ani – ca Mendelssohn când compunea celebra sa uvertură. Simfonia lui Bizet e o lucrare de școală: în 1855, tânărul studia la Conservatorul din Paris avându-l ca profesor pe Charles Gounod. A scris muzica într-o lună și fără îndoială că i-a arătat-o Maestrului său, după care a pus-o în sertar și nu s-a mai preocupat de ea. După moarte, văduva sa a donat-o compozitorului Reynaldo Hahn care la rândul său a lăsat-o bibliotecii Conservatorului. Nimeni n-a știut de existența lucrării până când un muzicolog a descoperit-o întâmplător în 1933. A fost cântată pentru prima oară la 80 de ani după compunere (în 1935) sub bagheta marelui dirijor Felix Weingartner, care a și tipărit-o.
Este o muzică sprințară și tinerească, chiar adolescentină – mai puțin matură ca gândire comparativ cu uvertura lui Mendelssohn. Excepție face partea a doua, lentă, meditativă și cu un original fugato în centru – este incontestabil pagina cea mai interesantă a lucrării. Celelalte trei părți – un allegro de sonată inițial, un Scherzo cu Trio și Finalul tot în formă de sonată – sunt vesele și cu o melodică extrem de atrăgătoare. Construcția discursului e cea clasică, cu un puternic contrast între temele principale – prima formată din arpegii cântate staccato sau din figurații, a doua melodică, lirică, în execuție legato. Totuși partea a doua, întunecată și nițel stranie, iese din tiparul clasic prin faptul că există și o a treia temă, cea a introducerii – un fel de semnal ritmic ce pătrunde apoi în corpul mișcării planând asupra celorlalte teme și devenind subiectul unui fugato.
Lucrarea, la premieră, a apărut ca o surpriză totală. A cucerit imediat publicul și de atunci figurează în repertoriul curent de concert.
Născut în același an cu Bizet, 1838, dar mort mult mai târziu, în 1920, Max Bruch se numără printre acei compozitori care dăinuie în timp grație unei singure lucrări: Concertul nr 1 în sol minor pentru vioară și orchestră, op. 26 – piesele concertante, Fantezia scoțiană pentru vioară și Kol Nidrei pentru violoncel, sunt rareori pomenite. Și totuși Bruch a fost un compozitor prolific, cu peste 200 de lucrări la activ, incluzând 4 opere, 3 simfonii, 5 concerte (dintre care 3 pentru vioară), multă muzică de cameră, vreo 20 de lucrări corale – și tocmai pe aceste balade, oratorii etc. – spun istoricii – s-a bazat renumele său în timpul vieții.
Celebrul concert în sol minor s-a constituit în etape. A fost cântat într-o primă formă în aprilie 1866 de Otto von Königslow, dirijor fiind compozitorul. Apoi celebrul violonist Joseph Joachim l-a sfătuit pe Bruch cum să revizuiască lucrarea și în final a interpretat-o în 5 ianuarie 1868. A doua zi, Bruch împlinea 30 de ani!
Concertul cucerește prin lirismul său și prin frumusețea inspirației melodice. Desigur că virtuozitatea ocupă un loc important, purtând adesea vioara în zona strălucitoare a registrului acut. Este o îmbinare perfect echilibrată de tehnică și cantabilitate, de dinamism și visare în cadrul unei structuri concise, concertul fiind relativ scurt – circa 25 de minute. De altfel prima parte nici nu este un allegro tipic de sonată. Independent de tempo-ul Allegro moderato, Bruch a denumit-o „Preludiu”. Este doar schița unei sonate întrucât îi lipsește o adevărată dezvoltare tematică. Sau, mai exact spus, zona evolutivă care, în schema consacrată, îi urmează temei secunde, ține aici loc de dezvoltare. La fel se întâmplă și în finalul dansant, Allegro energico: și el are o sumară dezvoltare plasată după tema a doua. Partea centrală, Adagio, legată fără pauză de partea I, are două mari strofe bazate pe o superbă desfășurare melodică formată din trei motive. Pe scurt, fiecare mișcare are personalitatea ei, foarte diferită de a celorlalte.
Bruch a scris, așa cum spuneam, trei concerte pentru vioară, dar marele succes al primului în dauna următoarelor ajunsese să-l enerveze pe autor, care se răstea la cei ce veneau să-i solicite partitura: „Dar plecați de aici! Cântați și celelalte concerte, care sunt la fel de bune dacă nu chiar mai frumoase decât acesta!”
După cum se vede, posteritatea nu a fost de aceeași părere…
Articol realizat de Alice Mavrodin
