ORCHESTRA FILARMONICĂ REGALĂ DIN LONDRA
VASILY PETRENKO dirijor
JULIA FISCHER vioară
Program:
George Enescu: Suita orchestrală nr. 2 în Do major p. 20
- Uvertură – 2. Sarabandă – 3. Gigă – 4. Menuet grav – 5. Arie – 6. Bourrée
Felix Mendelssohn-Bartholdy: Concertul în mi minor op. 64 pentru vioară și orchestra
- Allegro molto appassionato – 2. Andante – 3. Allegretto non troppo-Allegro molto vivace
Johannes Brahms: Simfonia a IV-a în mi minor op. 98
- Allegro non troppo – 2. Andante moderato – 3. Allegro giocoso – 4. Allegro energico e passionato
Suita a II-a pentru orchestră de George Enescu (1881-1955) a fost scrisă în 1915. Curând după impunătoarea Simfonie a II-a (1914), concepută în ambianța unui romantism târziu, Enescu simte nevoia să reînvie spiritul muzicii Barocului pe care îl cunoștea atât de bine, mai ales prin interpretările date lucrărilor lui Bach. Să nu uităm că el își încercase pana pe acest tărâm și cu mulți ani înainte, scriind cele două Suite pentru pian în stil vechi, op. 3 și op.10, în parte chiar și prima Suită orchestrală op. 9. Enescu a reinterpretat cu armonii, orchestrații și ritmuri moderne, anumite tehnici componistice și unele tipare melodice caracteristice Barocului. A făurit deci un stil neoclasic și aceasta înaintea unor muzicieni ca Serghei Prokofiev, Maurice Ravel, Paul Hindemith sau Igor Stravinsky care aveau să practice această manieră în creația lor mult mai accentuat.
Succesiunea și caracterul celor șase părți din Suita a II-a de Enescu urmează exemplul lucrărilor baroce de acest gen. Uvertura și Bourrée-ul final care se aseamănă (aici se reia chiar începutul lucrării), reprezintă pilonii creației unde compozitorul își demonstrează înalta știință polifonică. În Uvertură găsim o fugă pe două teme iar în Bourrée (care are și structura unui Rondo destul de liber) mai ales în coda sa, se împletesc cu mare măiestrie motive din toată suita. O altă mișcare în tempo animat, dansant, și mai grațios de această dată, se instaurează în mijlocul suitei, în Gigă.
Părțile în mișcare lentă, Sarabanda, Menuetul grav și Aria, ne farmecă prin firele melodice impregnate de nostalgice ecouri ale folclorului românesc.
Felix Mendelssohn-Bartholdy (1809-1847) a compus două concerte pentru vioară și orchestră: primul, în re minor, la doar 13 ani, cel de al doilea în mi minor, la maturitate, o lucrare de generoasă inspirație, care va intra imediat în repertoriul marilor violoniști.
Încă din anul 1838 el mărturisea că are în minte o temă de început pentru un concert de vioară, dar aveau să mai treacă încă 6 ani până când să termine lucrarea. Conceput în mod tradițional, în trei părți și cu structurile deja consacrate, forma de sonată în prima, liedul în partea mediană și rondoul în final, acest opus este dominat de melodicitate și lirism. Vioara solistă debutează odată cu începutul concertului intonând prima temă, pentru ca cea de a doua idee muzicală să revină suflătorilor. Un „Cântec fără cuvinte” se așterne în cea de a doua parte. În final, freamătul feeric, un fel de dans aerian al spiridușilor, este contrabalansat de melodii suple, luminoase. Cadențele sunt scrise tot de compozitor și aduc strălucirea virtuozității în compensarea cantabilității.
Între cele trei părți nu există pauze, discursul derulându-se fluent. Se pare că Mendelssohn dorea de asemenea prin aceasta să-i oprească pe cei din public să aplaude după fiecare parte.
Ultima simfonie a lui Johannes Brahms (1833-1897), cea de a IV-a în mi minor, terminată în anul 1885, apare ca o sinteză a realizărilor sale componistice și este una dintre cele mai impresionante și complexe pagini din literatura orchestrală a tuturor timpurilor și ne. Găsim aici, pe de o parte tumultul și starea de visare romantică, elemente caracteristice pentru cele mai multe din lucrările lui Brahms, pe de alta dorința sa de a construi armonios, de a dăltui cât mai solid forma muzicală pentru a exprima conținutul foarte bogat de idei muzicale. Pentru aceasta, încă din anii tinereții, Brahms nu a încetat să se aplece asupra muzicii renascentiste și baroce, să studieze polifonia vechilor maeștri precum Palestrina, Schütz, Haendel și mai ales Bach.
Cele patru părți ale Simfoniei a IV-a reflectă această sinteză care multor comentatori li s-a părut a fi nu o privire în trecut, ci una spre viitor, anunțând tendința muzicienilor secolului XX de lărgire a mijloacelor componistice cu sugestii din toate stilurile și epocile.
Foarte personală este lunga și melancolica temă cu care se deschide Simfonia, țesută din scurte motive întrerupte de pauze. Apoi, materialul tematic este îndelung variat și niciun element nu este trecut cu vederea, încât chiar și desenul momentelor de tranziție este folosit în diverse pasaje ale formei de sonată. Acest mod de tratare se poate întâlni și în următoarele mișcări ale Simfoniei. Partea a doua este dominată de un ton de baladă, în nuanțe modale, introdus de glasul cornului. În mare contrast vine partea a treia, un Scherzo masiv, de o energie irezistibilă, care cuprinde însă și momente sprințare, chiar lirice. Marea surpriză vine însă în final unde Brahms înalță un monument artei contrapunctice baroce, dar cu suflul romantic atât de intens care nu-l părăsea niciodată. El construiește o magnifică ciacconă pe o temă preluată din Cantata nr 150 de Bach. Opt măsuri, opt uriașe coloane acordice, formează tema, iar cele 30 de variațiuni ce urmează sunt grupate în așa fel încât să fie schițate și secțiunile unei forme de sonată.
Articol realizat de Olga Grigorescu
