Primele studii muzicale au fost alături de tatăl său, reputatul dirijor de cor şi profesor Dorin Pop, apoi studii de compoziţie la Academia de Muzică “Gh. Dima” din Cluj între 1971-1976 cu maeştrii Sigismund Toduţă şi Cornel Ţăranu.
Talent promiţător, Adrian Pop a dobândit primele premii de compoziţie fiind încă student: Premiul « Dinu Lipatti » şi Premiul naţional al Institutelor de Artă (1974). O serie de distincţii au marcat în continuare drumul carierei sale componistice : Premiul Uniunii Compozitorilor din România (1978, 1981, 1989, 2011, 2015), Premiul “George Enescu” al Academiei Române (Bucureşti 1996), premii la concursurile internaţionale de compoziţie de la Tours şi Arezzo (1979), Roodepoort/Africa de Sud (1983), Trento (1983, 1985, 1987), Spittal/Austria (1986), Gran Canaria/Spania (2003).
O îndelungată colaborare l-a legat de prestigioasa Filarmonică de Stat « Transilvania », ca secretar şi consultant artistic (1983-2004) şi director general (1991-1995). Între 2008 şi 2012 a fost rector al Academiei de Muzică « Gheorghe Dima », actualmente fiind profesor de compoziţie la aceeaşi instituţie.
Recunoscut ca o personalitate marcantă a vieţii muzicale româneşti, Adrian Pop a fost distins cu Ordinul Meritul Cultural acordat de Preşedintele României (2008) şi este Cavaler al „Ordre des Arts et des Lettres”, acordat de Ministerul Culturii din Franţa (2012).
Interviu realizat de Bianca L. Nica
Domnule Adrian Pop, vă mulțumesc pentru amabilitatea de a răspunde afirmativ invitației mele! Din perspectiva unui proaspăt absolvent al Academiei clujene de Muzică „Gheorghe Dima”, mărturisesc că participarea Filarmonicii de Stat „Transilvania”, dar și includerea lucrărilor aparținând compozitorilor clujeni, printre care vă aflați și dvs., în programul Festivalului mă bucură deosebit. Când a avut loc prima apariție a lucrărilor dvs. în cadrul Festivalului „George Enescu?
Fiind clujean, am urmărit Festivalul „George Enescu” mai mult de la distanță. Prima mea prezență în cadrul Festivalului s-a petrecut într-un concert al Corului „Madrigal” dirijat de Marin Constantin, unde a fost cântată (la bis) miniatura mea de inspirație folclorică Vine hulpe di la munte (ce devenise deja un amuzant „șlagăr” coral, cu circulație internațională, după lansarea inițială și înregistrarea pe disc de către corul clujean „Cappella Transylvanica” dirijat de Dorin Pop). Primul concert din Festival la care m-am aflat chiar în public a fost cu siguranță în ediția 1979, țin minte și ziua: 21 septembrie. Au împărțit scena Ateneului Român cvartetul ieșean „Voces” și „Cappella Transylvanica”; clujenii au interpretat Trei colinde laice, iar succesul a fost deosebit.
Cum ați perceput atunci, în calitate de tânăr compozitor, acest succes și ce înseamnă pentru dvs. acum introducerea lucrărilor în programul Festivalului?
Pentru mine, ca tânăr compozitor la vremea aceea, a fost un moment foarte încurajator. Ca și atunci, și acum includerea unei lucrări de ale mele în programele Festivalului „George Enescu” reprezintă un moment de mare satisfacție, mă face să mă simt deosebit de onorat. Mă simt de-a dreptul răsfățat în acest context, având două lucrări în programe ale artiștilor invitați din străinătate: piesa simfonica Solstițiu în programul Orchestrei Naționale Radio a Poloniei, sub bagheta Maestrului Lawrence Foster (un mare și neprețuit prieten și propagator al creației românești, deschizător de drum în ce privește revirimentul muzicii lui Enescu în prim-planul atenției la nivel internațional), și cvartetul de coarde Mătasea și metalul (Silk and Metal) în interpretarea olandezilor de la „New European Ensemble”.
Care este povestea acestor lucrări? Cum au luat ele naștere și cum le-ați descrie?
Lucrarea simfonică e din 1979, prima audiție a fost în anul 1980 cu Filarmonica din Cluj sub bagheta lui Emil Simon, și de atunci a fost interpretată de mare parte a orchestrelor românești și de vreo două ori și în străinătate. Miezul ideatic și sămânța melodică generatoare sunt luate dintr-un străvechi colind transilvan ce evocă un rit solar – de unde titlul piesei și întreaga dinamică evolutivă a acesteia. Lucrarea camerală este mai recentă, fiind scrisă în anul 2011 la solicitarea Cvartetului Transilvan, și a avut prima audiție absolută în același an. Sunt reflecții muzicale stârnite de câteva poeme ale chilianului Pablo Neruda, cu reveniri la teme dintr-un ciclu de lieduri pe care l-am scris în prima tinerețe sub impresia puternică a acestui poet. Am încercat o sinteză de limbaj, cu o serie de referințe stilistice de factură neoclasică, chiar cu colorații „latino” pe alocuri, acordând factorului melodic o importanță mereu prioritară.
Privind conceptul intitulat „Lumea armoniei”, dar și programul ediției 2019 a Festivalului Internațional „George Enescu”, ce ne puteți spune despre aceasta?
Ediția 2019 prezintă un aspect nou și important, la care eu am visat de mult, și în legătură cu care m-am și exprimat în câteva rânduri: aducerea creației românești contemporane în atenția artiștilor și ansamblurilor de seamă din străinătate, invitați ai Festivalului. Desigur, primul mare obiectiv al Festivalului este promovarea creației enesciene și acest obiectiv este definitoriu și permanent, cu roade consistente: s-a construit deja o imagine a geniului nostru muzical național pe măsura valorii sale incontestabile, care efectiv devine tot mai recunoscută pe plan internațional. Este o mare și necesară înfăptuire, cinste organizatorilor Festivalului din trecut, de acum și negreșit și din viitor. Pasul următor îl constituie în mod firesc expunerea descendenței enesciene, generic vorbind componistica românească contemporană, cu toată varietatea sa stilistică; se află și aici comori de expresie originală care își merită recunoașterea. De fapt muzica românească nu a lipsit niciodată din programele Festivalului, uneori mai bogat, alteori mai sărăcăcios reprezentată. În ultimele ediții s-a ascultat chiar multă muzică contemporană românească, îngrămădită într-un soi de spațiu cvasi-autonom, în concerte și recitaluri dedicate, benficiind de interpretarea artiștilor români credincioși acestui repertoriu. Orchestrele românești din țară (de la Cluj, Iași, Timișoara și altele) au fost invitate cu programe alcătuite exclusiv din muzică contemporană, mai întâi doar de compozitori străini, apoi și cu lucrări românești – o inițiativă de salutat, fără doar și poate. Și iată că în această ediție, lucrări românești contemporane sunt propuse și artiștilor invitați! Este un lucru excelent, care nădăjduiesc că va fi bine primit de public și că se va permanentiza în viitor. Este un act de demnitate culturală cât se poate de necesar.
De asemenea, ediția 2019 aduce pentru a doua oară consecutiv în atenția publicului muzica contemporană, prin intermediul seriei de concerte Muzica secolului XXI, o inițiativă importantă, un liant între compozitorii contemporani și public.
Muzica cultă a secolului XXI (ca și cea a secolului XX, cu care se află într-o firească continuitate) are, evident, importanța ei în perspectiva vieții noastre culturale: avem mereu în față modelul occidental, care acordă o frecvență ridicată a acestui repertoriu în viața de concert. Ca atare, seria găzduită de Festivalul „George Enescu” nu înseamnă altceva decât normalitatea alinierii la un fenomen „la zi”, cât se poate de lăudabil. Cu atât mai lăudabil cu cât, așa cum tocmai menționam în răspunsul la întrebarea anterioară, în acest cadru școala românească este reprezentată cu deplina demnitate pe care o merită.
Mai mult decât atât, anul acesta are loc și cea de a doua ediție a Forumului Internațional al Compozitorilor din cadrul Festivalului. Ce se așteaptă de la aceasta?
Am avut bucuria de a participa la una din întâlnirile ediției anterioare a Forumului Internațional al Compozitorilor, a fost o experiență foarte pozitivă, un schimb de idei și un bun prilej de poziționare și comunicare. Interesul arătat de public și participarea activă a acestuia la discuții au fost îmbucurătoare, iar cea de a doua ediție va fi cu siguranță la fel de interesantă.
Cum ați caracteriza legătura dintre Școala clujeană de compoziție și compozitorul George Enescu? Poate fi Enescu considerat o influență majoră asupra acesteia?
Școala clujeană de compoziție nu reprezintă câtuși de puțin o entitate definită prin trăsături cu caracter de uniformitate; este vorba de fapt despre compozitorii formați la Cluj sau pur și simplu activi la Cluj – chiar dacă provin din alte medii de formare. Cât despre unitate stilistică nici nu poate fi vorba, iar muzica acestor compozitori face de îndată dovada unei mari varietăți. Linia mentorilor, ce pornește de la Marțian Negrea, ajungând la maximul prestigiu prin Sigismund Toduță, pentru a continua cu discipolii direcți – primul dintre aceștia fiind Cornel Țăranu – nu implică în nici un fel vreo tendință epigonică, dimpotrivă. Astfel încât școala clujeană de compoziție se îndreaptă către opera lui George Enescu cu aceeași admirație și receptivitate pe care le regăsim la școala bucureșteană sau la cea ieșeană. Ecouri directe sau filtrate se regăsesc în creația multora dintre clujeni, declarate sau nu. Cornel Țăranu este unul din campionii restituirilor enesciene, lucrând asupra unor manuscrise sau opere neterminate spre a le readuce la lumină. Valentin Timaru este autorul unor consistente studii enesciene. În ce mă privește, m-am aventurat nu odată pe drumul deschis de Enescu, atât de profund și adecvat formulat în subtitlul Sonatei a 3-a pentru vioară și pian, În caracter popular românesc, unde acesta forează în adâncimea esenței folclorice fără a recurge la citat. Desigur, sunt multe și inepuizabile fațete ale genialei opere enesciene care se relevă compozitorilor în timp și trezesc un ecou în sensibilitatea și gândirea lor.
