Programul din după amiaza zilei a opta a festivalului, 4 septembrie, oferit de prestigioasa Orchestră de Stat din Atena, a cuprins un buchet de lucrări de o mare diversitate stilistică. Dar mai înainte, dirijorul Stefanos Tsialis, a cerut un moment de reculegere în memoria lui Mikis Theodorakis, autorul neuitatului Zorba, care a decedat cu două zile în urmă, la respectabila vârstă de 96 de ani. Apoi, în deschiderea concertului am ascultat Cinci dansuri grecești de Nikos Skalkottas (1904-1949). Discipol de marcă al lui Arnold Schönberg, iar ulterior cercetător aplicat al folclorului grec, compozitorul prezintă în muzica audiată acum un exemplu al osmozei realizate de el între serialismul celei de a doua școli vieneze și pasiunea ardentă pentru creația populară autentică. Datorită acestei predilecții constante, muzicianul a fost considerat ca un adevărat „Bartók al Greciei”. Cele cinci dansuri alese din ciclul de 36, compuse în perioada 1931-1936, au prezentat ipostaze diverse ale muzicii populare autohtone. Prin intermediul interpretării însuflețite de o splendidă intensitate, primul dans, Peloponnisiakos, s-a conturat plin de energie, de poftă de viață, având o parte mediană lirică, sensibilă; al doilea, Epirotikos 1, jucăuș, sprințar, a sunat înrudit cu Ciocârlia plaiurilor noastre, cel de al treilea, Epirotikos 2, s-a desfășurat în mișcare lentă, cu armonii complexe, fiind precedat de o introducere liberă a flautului, ca un fluier doinind, preluat de clarinet și apoi de corn. Al patrulea, Hostianos, a fost cântat alert, vioi, cu agilitate și forță, preponderente fiind sonoritățile alămurilor, susținute de timpani. Ultima mișcare, Kleftikos, a fost cântată foarte rapid, în tempo de joc, cu virtuozitate și bravură. Partitura le-a oferit, atât dirijorului cât și orchestrei, prilejul unei performanțe de zile mari, încheiate sugestiv cu o melodie imnică, de importantă sărbătoare.
Al doilea număr din program a fost consacrat prezentării publice, pentru prima dată după audiția inaugurală de acum 121 de ani, a unei lucrări enesciene, compuse în perioada 1893-1898 altfel spus, în adolescența compozitorului. Atunci, în primăvara anului 1900, pianistul Theodor Fuchs a cântat Fantezia pentru pian și orchestră fără număr de opus, la București, cu orchestra Filarmonică dirijată de George Enescu însuși. În amintirea acelui moment, pianista Saskia Giorgini a susținut cu competență partea solistică, integrându-se armonios în țesătura ansamblului simfonic. Se cuvine să consemnăm că muziciana, în vârstă de 36 de ani, posesoare a unui palmares de premii internaționale prestigioase, are în pregătire la casa AMAZON un CD cuprinzând Sonata op. 24 nr.3 și Suita op. 18 ale maestrului român. Întrebată cum s-a apropiat de această muzică, Saskia Giorgini spune că Enescu este autorul său preferat, ceea ce explică și prezența ei de acum în festival cu această lucrare de adolescență, dovadă elocventă a genialității precoce a marelui artist. La ropotele de aplauze prelungite, artista a răspuns cu un supliment emoționant, liedul de Rachmaninov În liniștea nopții misterioase, în transcripția inspirată a solistei.
Partea a doua a programului a fost dedicată integral Simfoniei în re minor de César Franck (1882-1890). Ca o coincidență tulburătoare, vom nota faptul că César Franck încheie elaborarea unicei sale simfonii în anul 1888, an în care la București se inaugura edificiul Ateneului Român. Simfonia în re minor a fost întâmpinată cu ample discuții în contradictoriu la Paris, după prima audiere în concert. Publicul s-a împărțit în tabere opuse. A trecut ceva vreme până când lumea muzicală a ajuns la concluzia că se afla în fața unei capodopere, datorită îmbinării izbutite a tradiției germane a arhitecturii simfonice cu melodicitatea, suplețea și bogăția coloristică ale muzicii franceze. Totodată, în această lucrare se materializează în mod genial principiul ciclic al gândirii simfonice. Prin intermediul procedeului ciclic, autorul urmărea să sugereze parcursul ascendent de la tenebre către lumină, ca o victorie a bucuriei și a speranței asupra tristeții. Prin aceste trăsături curajoase, inovatoare, ale modului de a construi o simfonie, César Franck a devenit și a rămas un simbol al romantismului muzical francez. Toate aceste idei legate de circulația motivelor, de recurența temelor și de construcția ciclică s-au aflat ilustrate la superlativ de interpretarea dăruită de Orchestra de Stat din Atena. Despre formația fondată la sfârșitul secolului al XIX-lea dirijorul Stefanos Tsialis declară că este o orchestră foarte flexibilă, impulsivă, foarte emoțională.
Cu sufletele îmbogățite de atâtea trăiri muzicale intense, publicul s-a despărțit cu greu de muzicienii de pe scenă, purtând cu ei mesajul luminos al dăruirii depline în interpretare.
Articol realizat de Lavinia Coman
