Acesta este standardul: oameni aleși unul și unul, fiecare cu potențial de mare solist, fiecare cu un sunet impecabil, talent și inteligență interpretativă, toți uniți de marele Grimal, de profesie magician, și de plăcerea vădită de a cânta, de capacitatea de a fi transfigurați – și de a transfigura, la rândul lor – prin fiecare notă. Mare, mare lucru: așa se face muzică. Cu durere mi-am amintit de numeroasele concerte din țară (nu nominalizez orchestre…) în care am avut senzația acută a unei adunături de oameni obligați de un contract să fie împreună pe scenă. Da, Les Dissonances sunt tineri și foarte tineri – dar un muzician adevărat rămâne mereu tânăr. Cum era celebra anecdotă cu Pablo Casals: „cum de mai studiați, Maestre, zilnic, atâtea ore?!” – „pentru că eu cred că progresez”. Pe scurt, Les Dissonances au consunat – împotriva numelui! – și ne-au oferit în seara de 17 septembrie, la Sala Palatului, două ore de plăcere pură; în primul rând pentru că era plăcerea lor. Și plăcerea lor a devenit plăcerea noastră. Și să cânți atât de minunat fără un dirijor „convențional” în concert – pentru că e clar că David Grimal conduce totul doar cu discrete mișcări ale capului –, asta da performanță. A propos de „potențial de mare solist”, l-am remarcat desigur în partida de vioară pe câștigătorul Premiului Enescu din acest an, excepționalul Valentin Șerban; și nu e singurul român din orchestră!
Programul a fost minunat. Partea întâi a concertului a debutat cu suita „Pasărea de foc”, lucrarea care l-a pus ferm pe harta muzicii pe genialul Igor Stravinsky, poate cel mai valoros compozitor pe care ni l-a dăruit secolul XX; cu siguranță cel mai versatil (și-a schimbat radical stilul nu o dată, ci de două ori!). Serghei Diaghilev i-a descoperit muzica la un concert din Sankt Petersburg, i-a comandat tânărului Stravinsky muzică pentru compania sa de balet din Paris, „Les Ballets Ruses”, iar Igor a scris „Pasărea de foc” și a devenit o senzație peste noapte. Cel mai liric balet din prima perioadă de creație, „perioada rusă”, cu influențe sesizabile din Rimski-Korsakov (profesorul lui Stravinsky), dar și puțin din impresionism, „Pasărea de foc” nu este încă „Stravinsky-pur” – incisivitatea limbajului e prezentă aici doar în „Dansul lui Kașcei”; dar vor urma „Petruska” și, bineînțeles, „Sărbătoarea Primăverii”, lucrarea care a dinamitat pur și simplu istoria muzicii. Vorbim acum de „înainte” și „după Sacre”. Revenind, extraordinară muzică – iar interpretarea a fost pe măsură, deși un pic mai tributară rafinamentului franțuzesc decât eram eu obișnuită. Debutul tenebros și misterios, într-o nuanță la limita audibilului, a fost fascinant, m-a prins de urechi și m-a prins în vrajă.
A urmat „Poemul” op. 25 pentru vioară și orchestră de Ernest Chausson, o lucrare romantică iubită mult de toți violoniștii; mai puțin de mine. De altfel, Chausson este, în mod obiectiv, mult sub ceilalți trei magnifici din program, care toți au împins înainte istoria muzicii cu limbaje foarte personale și puternice; Stravinsky și Bartók, într-un mod mai radical; Ravel, printr-o „avangardă de catifea”, cum frumos a numit-o Alex Ross. Dar recunosc că este o muzică frumoasă, expresivă – deși complet lipsită de pregnanță – și care a fost interpretată, din nou, minunat. Grimal arde pe scenă, nu alta. Lucrarea a fost scrisă pentru Eugène Ysaÿe.
Partea a doua a concertului. Freamăt de nerăbdare să ascult două capodopere (Ravel și Bartók), dar și de teamă de scaunele inuman de inconfortabile ale Sălii Palatului. După ce că acustica e cum e (ne-a dojenit și Zubin Mehta acum ceva vreme), noi muzicienii cu spatele terminat de lungile ore de studiu din liceu mai trebuie să și suferim. În fine. Mi-e puțin teamă și de timbrul vocii doamnei din spatele meu, care ne sfredelește pasional timpanele de cum lasă interpreții arcușul sau instrumentul jos. Bun ar fi un cod al manierelor în sala de concert prezentat la începutul festivalului.
„Tzigane” de Maurice Ravel este o nouă rampă de pe care Grimal plonjează direct în sufletul nostru. Spectaculoasă și incandescentă, lucrarea demonstrează gustul lui Ravel pentru exotism, pentru carnalitate, gust care îl diferențiază de colegul lui impresionist, acvaticul și transparentul (și mai radicalul) Claude Debussy. Superbă muzică, superb interpretată. După ce este chemat de publicul în delir de trei ori, Grimal cântă la bis partea a III-a, „Melodie”, din Sonata pentru vioară solo de Bartók. „Voi cânta Bartók cu prietenii mei, acum însă îl cânt singur” – foarte important cuvântul „prieteni” aici. Asta îmi spune concertul, că oamenii aceștia se respectă și se iubesc și de asta fac muzică împreună. Sunetul lui Grimal e ireal de sticlos și de dulce. Bravo. Multe felicitări și harpistei!
În încheiere, Concertul pentru orchestră de Bela Bartók. Cu siguranță una din cele mai frumoase capodopere ale secolului trecut. Una din ultimele lucrări ale lui Bartók – și poate și de aceea, una din cele mai „cuminți”; cancerul îi domolise incisivitatea armonică. Dar ce lucrare! Cele cinci părți, în formă de palindrom (ABCBA, o formă claustrofobică și fascinantă adorată de Bartók) adăpostesc în mijlocul lor o „Elegie” teribilă și bizară, centrul emoțional al lucrării. În rest, partea întâi începe misterios și, după ce propune o temă aproape grotesc de dureroasă, chircită, la trompete, o lasă să se dezlănțuie în compartimentul coardelor. Urmează un șuvoi energetic. Partea a doua este poate cea mai cunoscută – „Jocul perechilor”, în care duo-uri de instrumente similare își enunță pe rând tema ludică. Aici, ca și în mici momente din Stravinsky, am remarcat micro-micro-non-sincronizări între instrumentele de suflat. Dar imperfecțiunile sunt prea mici ca să deranjeze întregul, atât de expresiv. Bucuria colectivă din partea a patra, „Intermezzo întrerupt”, ce deliciu! Iar Finalul, glorios. M-a frapat în mod particular sonoritatea extraordinar de caldă a coardelor, care au funcționat întregul concert ca un singur organism mamut, hipnotic.
Cât de mult înseamnă să cânți cu plăcere. Da, să fii un profesionist impecabil. Dar în primul rând să cânți cu plăcere.
Interviu realizat de DIANA ROTARU
