La Sala Palatului a avut întâlnirea de mare ținută artistică a cinci entități muzicale de prim rang: Valery Gergiev la pupitrul Filarmonicii din München, monumentala Simfonie a VI-a WAB 106 de Anton Bruckner și violonistul Leonidas Kavakos, în celebrul Concert pentru vioară și orchestră op. 35 de Ceaikovski. Leonidas Kavakos este un fidel participant la Festivalul „George Enescu”. Dacă în 2001 a venit ca solist într-un recital de vioară, pe măsură ce au trecut anii, ne-a încântat cu marile concerte pentru vioară și orchestră, dintre care rămâne minunata interpretare a concertului de Brahms! Orice apariție a sa ca interpret al unui mare concert romantic nu poate să aducă decât încântare. Ajuns la veritabila maturitate, alături de vioara pe care o iubește și acum o stăpânește deplin, atât la propriu cât și la figurat („Willemotte” Stradivarius – 1734) Kavakos nu încetează să uimească printr-o fantezie rafinată. Cu toate că oarecum a părăsit „tradiția” luându-și anume libertăți, gesturile sale interpretative sunt marcate de un gust desăvârșit. Concertul de Ceaikovski nu mai are nevoie de nici o recomandare. Este un opus deosebit de spectaculos care tentează solistul spre abordări excesive în ce privește tempo-ul sau sublinierea prin diferite portamente și glissandi a laturii romantice oricum foarte prezentă. Mișcările 1 și 3 au multe pagini cu caracter eroic, avântate, cu microdezvoltări care invită la parcursuri foarte rapide, dar acestea, nechibzuit administrate, nu fac decât să-i altereze frumsețea și noblețea inițiale. Pentru alte idei există cadenza, care este scrisă de Ceaikovski însuși, acesta tocmai pentru a nu da prilej vreunui solist excentric posibilitatea să distrugă unitatea lucrării. Aici, și doar aici, într-adevăr, violonistul Kavakos a mai adus câteva idei noi la capitolul virtuozitate și agogică. Partea mediană s-a distins printr-o participare foarte activă a orchestrei în cele câteva remarcabile intervenții ale flautului, oboiului și fagotului, sub atenta supraveghere a dirijorului. Valeri Gergiev a încărcat cu mult patos aspectul simfonic al comentariilor orchestrale susținând solistul ca un partener egal. Bisul a fost Loure din Partita a III-a în Mi major de Bach, pe care violonistul a interpretat-o superb, în maniera Barocului – cu toate convențiile ornamentale posibile –, într-o viziune foarte interesantă pentru un public care este mai puțin familiarizat cu această tendință interpretativă. Au fost, ca întotdeauna aplauze furtunoase, oferite de sala plină, ca în vremurile bune.
După pauză a urmat Simfonia a VI-a în La major de Bruckner, un eveniment deosebit având în vedere cât de rar se cântă monumentalele opusuri ale acestui mare compozitor austriac, emblematice pentru sfârșitul romantismului austro-german, cu un limbaj armonic deosebit de bogat și dimensiuni pe măsură. Marii dirijori, ajunși la apogeul carierei artistice, lasă înregistrări extraordinare ale acestor simfonii, de unde aflăm foarte multe informații asupra conținutului lor filosofic. Este o experiență pe care în general marii dirijori nu și-o refuză. Încă de la început Valery Gergiev a pus accentul pe caracterul dramatic, pe forță, pe prelungirile melodice, implicit pe un tempo mișcat. Scriitura părții I-a se poate asemui cu un vitraliu alcătuit din pachete de culori (aici sonorități) care trebuie îmbinate cu o deosebită artă. Calitatea sticlei, cu irizările ei (în cazul nostru anumite particularități ale sunetului orchestrei) realizează acele treceri, uneori frânte de osatura metalică. Ele pot fi evidențiate, sau dimpotrivă, estompate. Credem că opțiunea pentru un caracter dinamic a evitat cu succes această capcană a scriiturii. Temele lirice au avut o tentă ușor senzuală (non erotică bineînțeles), o oarecare concretețe, desigur impusă și de desfășurarea în valuri aproape piroclastice a dezvoltărilor și marilor lanțuri de modulații care traversează desfășurarea maselor sonore. Alcătuirea orchestrei este una obișnuită, dar câtă bogăție, câtă măreție în intervențiile alămurilor! Partea a doua a început la fel de tragic, iar intervențiile solistice ale instrumentelor de suflat din lemn au sporit sentimentul de durere și disperare. Temele care au urmat (fiindcă sunt două), una mai lirică și alta mai sumbră, s-au încadrat pe aceeași linie ca în mișcarea precedentă. Punctul în care dirijorul și-a arătat marea artă, unde a realizat momente absolut fascinante, magnifice, a apărut surprinzător în Coda. Materia sonoră a fost transfigurată, dematerializată, sunetele și-au pierdut consistența, s-au eterizat, ca într-o veritabilă Înălțare. Un Scherzo elegant, rafinat și un final grandios realizat alături de una dintre cele mai bune orchestre europene, au încheiat această minunată versiune oferită de Valey Gergiev pentru actuala ediție a Festivalului „George Enescu”. Sala în delir…
Articol realizat de CORINA BURA
