David Grimal, alături de Les Dissonances, a oferit două seri magice la Festivalul George Enescu. La finele concertului, pe scenă a fost așezat un coș imens cu flori albe. Grimal l-a luat și a împărțit, floare cu floare, către toți colegii din Les Dissonances la care a putut ajunge printre scaune și instrumente, în aplauzele entuziaste ale publicului. Este încă o expresie de generozitate a unui artist care a renunțat, în bună parte, la strălucirea reflectoarelor îndreptate exclusiv către sine și, în loc de asta, a luminat calea proiectelor sale educative și umanitare, a colegilor, a elevilor săi și, mai ales, a muzicii.
Interviu de Ruxandra Predescu
Ați început Les Dissonances acum 15 ani. Acum, dacă priviți în urmă, cât de mare a fost actul de credință când ați pornit pe acest drum?
Când am pornit proiectul nu era atât de mare, a crescut în timp. Eu eram atunci un solist internațional care-și construia o carieră iar chestia asta nu prea îmi aducea cine știe ce bucurie. De fapt, ca sa fiu onest, eram cam depresiv în majoritatea timpului. Călătoream mult, cântam singur, chiar și atunci când interpretam ceva alături de o orchestră, fiindcă e foarte rar să găsești un dirijor care-și bate capul să armonizeze un solist cu orchestra într-un concert. De obicei, timpul și banii sunt păstrați pentru simfonii. Nu în ultimul rând, mi se părea că acest star system distruge muzica.
În ce fel?
Pentru că vinzi nume. E ca la piață.
Dar și Les Dissonances vinde.
Desigur, trebuie să fim pe această piață, ca toți ceilalți, dar noi nu cântăm 100 de concerte pe an. Și, oricum, nu mi-am construit niciodată cariera după regulile pieței, în funcție de marketing. Niciodatată. Mereu am ales calea libertății, una pe care să pot respira. Așa că nu se poate spune că sunt cu adevărat la piață, nu în sensul la care făceam referire mai devreme. Nu sunt un produs.
Desigur. Poți fi pe piață și rămâne, în același timp, fidel propriilor principii.
Exact asta vreau să spun! Dar depinde de relația pe care o ai cu piața. Dacă lucrezi cu cei mari din industrie trebuie să produci suficienți bani pentru ei, nu poți sta pe loc, nu ai timp. Dar există și varianta în care să faci lucrurile în felul tău. E ca un dans cu diavolul, ca în Faust, e greu. Trebuie să cânți, vrei să cânți, normal, suntem foarte bucuroși să ne aflăm aici, parte din acest festival, parte din acest program impresionant. Poate nu suntem noi cea mai bună orchestră din lume, dar suntem cea mai ieșită din comun, extraordinară. Suntem unici.
Concertul de aseară (n.a. primul din cele două susținute de Les Dissonances la București) s-a bucurat de o reacție extrem de caldă din partea publicului.
E datorită faptului că avem un contact nemijlocit cu publicul, suntem față în față cu acesta, direct, nu mai e nimeni între noi și public. Nu e un alt copac în fața pădurii, e doar pădurea. Sigur, eu sunt și dirijor, într-un fel, cineva trebuie să facă asta, dar pregătirile pentru un concert sunt total diferite la noi. Nu eu am responsabilitatea rezultatului, ci noi toți o avem, fiecare dintre noi. E ceva organic. Muzica e un miracol compus din multe straturi – interpreții, vocile, compoziția. Nu trebuie să adaugi nimic, miracolul este acolo. Nu e nevoie să așezi și un ego acolo, în fața muzicii, în fața miracolului. E atât de uluitor de frumoasă muzica așa cum e.
Revenind, însă, la începutul conversației, cât de dificil a fost să vă desprindeți de un sistem care nu vă plăcea, dar era singurul sistem, și să începeți ceva ce parea aproape utopic, o orchestră fără dirijor, în care fiecare membru să aibă responsabilitatea rezultatului.
Când am cântat prima dată rezultatul a fost neașteptat de bun și am fost convins că o să fie chiar ușor. Doar că, desigur, n-a fost deloc și nimic ușor – conservatorismul e foarte puternic! Aproape nimeni din industrie nu e preocupat de muzică, ci de a vinde, în așa fel încât sistemul să funcționeze. E ca la supermarket, toată lumea vinde și cumpără legume, dar cel care lucrează pământul, de fapt, o duce foarte greu.
Însă există și o rază de lumină în beznă, și anume că o parte din ce în ce mai importantă a societății se concentrează pentru a găsi soluții pentru a proteja mediul, viața, pentru a reveni la ceea ce e cu adevărat important. Pentru mine nu siguranța și confortul sunt cele mai importante ci dragostea și libertatea, iar expresia acestora o regasesc în muzică, nu în control.
Totuși, controlul e ceva la care se renunța foarte greu, indiferent dacă îl ai sau, așa cum se întâmplă cel mai adesea, ai doar iluzia sa.
Eu cred ca reușita ține de a renunța la acest control pentru că teama de a nu-l avea daunează mai mult decât lipsa lui. Împlinirea cuiva nu e legată de putere sau bani.
Apropo de asta, să vorbim un pic de L’Autre Saison, un program prin care, și alături de Les Dissonances, ajutați oamenii fără adăpost.
Am început acest program acum aproape 20 de ani, pentru că am fost foarte șocat cât de mulți oameni fără adăpost sunt în Paris, oameni care efectiv mor pe stradă. Și, cu tot efortul nostru, acum situația lor e și mai rea. Banii contează, normal, și am încercat să adunăm bani prin concerte, dar, în același timp, încercăm și să aducem cultura în stradă. Când ai fost abuzat în stradă, bătut sau jefuit, bolnav, singur, respins, te poate ajuta enorm dacă cineva vine si-ți arată că-i pasă. Am făcut aceste concerte, într-o biserică în care se strâng mulți dintre ei, cu invitați de marcă. Și, știi ceva? Când cânți pentru oamenii ăștia parcă sună mai bine, e o energie absolut fantastică.
Interacționați cu ei, stați de vorbă, știți cum îi influențează toată această energie?
Trebuie să fiu onest aici. Acești oameni trăiesc în niște condiții mizerabile, adesea sunt foarte beți sau drogați, e greu să ajungi la ei sub toate straturile astea pe care le-a așezat viața peste umanitatea lor. Dar, de-a lungul anilor, am ajutat mai bine de 220 de oameni să nu mai stea pe străzi. E o picătură într-un ocean, dar pentru ei e totul. Și ne implicăm serios, cu o locuință, electrocasnice, acte, le găsim de lucru, și asta e ceea ce contează, de fapt. Scopul nostru nu e să le facem viața mai ușoară printre gunoaie ci să-i ajutăm cu adevărat pe cei care vor și pot să iasă de-acolo. Asta facem.
Știu că susțineți și concerte pentru copii, însă diferența e ca o faceți împreună cu niște comentarii și povești. Cum vedeți următoarea generație de melomani?
Cred că aici sunt două direcții, pentru că eu și predau, am elevi care cântă în Les Dissonances, unii dintre ei chiar români. Cealaltă idee se referă la public. Publicul e în vârstă, la propriu, iar pe ceilalți adulți trebuie să-i convingem să vină la concerte pentru că știu absolut sigur că muzica noastră o să le placă. Cu copiii, însă, e mai dificil, pentru că va fi foarte-foarte greu să-i atragem către muzica noastră. Se joacă jocuri video, ascultă cu totul altă muzică, iar ce cântăm noi li se pare plictisitor, lipsit de sens, nu înțeleg.
Și mai e și o separare pe clase, dacă vrei. Mulți nu cred că muzica clasică e pentru ei pentru că nu sunt așa și așa, nu îndrăznesc să meargă într-o sală de concerte, prin urmare că e treaba noastră să mergem acolo unde ne pot auzi. Și facem asta, în săli mai mici de concerte, cu ateliere, cu copii și părinții lor, și e minunat că sunt din ce în ce mai multe astfel de inițiative.
Totuși, acum 30 de ani în Franța exista o clasă de mijloc care se vedea la teatre, în sălile de concerte, în librării. Sunt mai multe evenimente acum, dar clasa asta mijlocie începe să dispară, acum sunt bogați și săraci. Cei din urmă nu prea mai au acces, iar primii fac asta mai degrabă pentru a se valida social. De-asta spun că trebuie să revenim la ceea ce e real, valoros, nu la ceea ce strălucește mai tare. E atâta conținut sclipicios pe Instagram, pe TikTok, și, desigur, trebuie să ajungem și noi acolo, dar cu ceea ce facem noi. Astea sunt doar niște unelte, ne ajută să ajungem la mulți oameni, dar depinde ce pui acolo.
Știu că ați făcut și o serie de masteclass-uri pentru corporații, cu lecțiile asimilate din experiența de 15 ani Les Dissonances. Cum se vede această experiență aparte de leadeship în lumea corporatistă?
De fapt, nu prea mai fac asta pentru că simțeam că nu e un schimb suficient de profund. Pentru a aplica ce am învățat cu Les Dissonances, o companie, liderii săi, trebuie să fie extrem de deschiși și dornici să schimbe ceva. Nu am găsit astfel de companii, așa că am renunțat. Sunt, oricum, foarte ocupat și nu vreau să pierd timp cu ceva care n-ar avea o valoare reală pentru cealaltă parte. E încă ceva ce am înțeles din actuala criză mondială. Sunt cine sunt, sunt un tip foarte onest și deschis, vezi și tu asta, dar nu văd nici un sens să mă implic în demersuri care, practic, nu înseamnă nimic.
Ați spus într-un interviu mai vechi că un agent doar aduce nefericire. Aveți un agent acum?
Am? Nu am. Soția mea e agentul meu (râde). Am o echipă alături de care lucrez, dar nu un agent, un manager. Aș putea lucra și cu agent, dacă relația ar fi legată de muzică, de construcția unui proiect artistic, sigur că m-ar bucura să lucrez cu cineva care ajută, care deschide uși. Dar proiectul nostru, repet, e despre muzică, nu despre vânzări.
Concret, cum funcționează Les Dissonances?
Ne întâlnim când avem un proiect – concert sau turneu – repetăm câteva zile și pornim.
Cum a fost 2020 din punctul acesta de vedere. V-ați întâlnit online?
Nu ne-am întâlnit. Am lucrat cu un mic ansablu de cameră. Dar, trebuie să-ți spun asta, Les Dissonances nu e o orchestră.
Și totuși este, așa cum am văzut cu toții aseară, pe scenă.
Dar, mai degrabă, nu este. Este… o trupă călătoare, oameni care vor să fie acolo, deși nu trebuie și nu depind de asta. Sunt bucuroși și fericiți să fie acolo. Poate de-asta e atât de special.
Cum îi selectați pe colegii din Les Dissonances?
N-am ținut niciodată audiții, dacă asta mă întrebi. Primesc mesaje de la oameni care ar vrea să ni se alăture, dar nu funcționează așa ci mai degrabă prin recomandări. Păstrăm acest sistem pentru că e importantă chimia dintre noi și mă gândesc că nimeni n-ar recomanda pe cineva alături de care n-ar vrea să cânte. Se întâmplă foarte rar să ni se alăture cineva cu care să nu rezonăm. Ți-am spus, la mine totul e iubire și libertate. Nu poți cânta bine alături de cineva care nu-ți place, nu poți, pur și simplu nu poți.
Când a început relația cu Enescu?
Destul de devreme, de fapt. Pe la 13-14 ani și am ascultat o înregistrare a lui Enescu interpretându-și Sonata nr. 3 împreună cu Dinu Lipatti. Am scris niște cărți despre el, pentru că m-a fascinat. Nu știu, am o relație specială cu România, nici eu nu înțeleg, nu știu de unde vine, mă simt acasă mai mult aici decât în Franța. Însă n-am fost fascinat doar de muzicianul Enescu, atât de uman, de tandru, de conectat la tot ce vibrează în lume, ci și de om. Poate și de asta concertul de aseară a fost special, pentru că eram aici și publicul știa muzica lui Enescu. Mi s-a mai întâmplat și când am cântat Bartok în Ungaria, publicul știa concertul iar eu am cântat mai bine ca niciodată.
Ați spus cândva, și citez, „E un divorț uriaș între muzica contemporană și public”.
Da, și iar revenim la discuția despre marketing. Firește că e mai simplu să alegi ceva ce cunoști, un program cu un compozitor a cărui muzică știi că-ți place. Și nu e doar despre muzică, e valabil cam în orice, așa se face propagandă, așa se face politică, nou-veniții nu sunt bine văzuți niciunde. Asta e marea problemă, că scoatem în față ceea ce ar cumpăra cât mai mulți oameni, ca să fie rentabil, știi? Așa că e foarte greu pentru noile voci, pentru noii compozitori care scriu muzică ce nu s-a mai auzit până la ei, nu e cunoscută. E nevoie de mult curaj să mergi împotriva valului. Un compozitor are nevoie să fie cunoscut publicului și acesta să aibă încredere în el și să-l urmeze, însă puțini ajung la marele public. În loc de asta, vedem aceleași programe, aceiași compozitori, aceleași orchestre, aceiași soliști. Sigur, repertoriul clasic e extrem de vast, vrei să cânți Daphnis și Chloe, concertul lui Bartok, vrei, sunt minunate și publicul le adoră, dar locul muzicii noi ar trebui să fie mai amplu. Iar legat de asta cred că și educația muzicală în școli și gimnazii ar trebui să fie cu totul diferită de ce e acum.
Pentru un viitor mai optimist.
Exact. Și cred că sunt, eu îi văd în jur, din ce în ce mai mulți oameni din variate profesii care caută să revină la ce e real, la ce contează. Cred în această inteligență colectivă, chiar cred, și sunt convins că va face diferența. De exemplu, acum, Les Dissonances mai are cam șase luni. După acest timp, dacă nu găsim un sponsor important și un oraș care să ne primească, am închis, s-a terminat.
Dar nu neapărat definitiv, nu?
Poate că nu, dar ar trebui să concediem pe toată lumea. Deci poate nu de tot, dar se termină.
Bine, dar… sunteți atât de buni!
Suntem, dar nu contează. Ne-am pierdut, recent, în mod brutal aș spune, principalul susținător. Un director nou al unei instituții culturale, iată, poate veni și într-o zi să distrugă tot ce s-a construit în câțiva ani. Are susținere politică, așa că a putut și chiar a distrus. Suntem optimiști, totuși, sperăm că vom găsi soluții, dar acum nu știu sigur dacă vom supraviețui.
Sper să găsiți și să vă aplaudăm din nou la Festivalul Enescu.
Aș vrea să terminăm conversația noastră într-o notă mai luminoasă, astfel că o să revin la iubire. Anul acesta tema Festivalului este „O istorie din iubire” și reflectă perfect tot ce a fost și încă este muzicianul și omul George Enescu, ceea ce simte publicul pentru muzică și invitați, ceea ce simt invitații și organizatorii pentru public. Privind la istoria dumneavoastră cu muzica e o istorie din iubire?
Ma întreb și eu uneori asta. Cred că e greu de explicat unde e iubirea, dar e un moment în care zbori. Nu mai ești acolo, pe scenă, ci zbori și iei oamenii cu tine, apoi devine realitate, cu toate culorile si sentimentele și nu mai ești în această dimensiune pătrată, cu problemele ei, ci… zbori, ești peste, schimbi dimensiunea și comunici cu oamenii la alt nivel. Muzica e un limbaj, un fel de intra în această dimensiune, probabil cea mai uitată dimensiune a umanității: sufletul. Singurul lucru care contează, ceea ce ne face umani. Asta e ceea ce iubesc, locul acesta unde ne duce muzica împreună.
