For full functionality of this page it is necessary to enable JavaScript. Here are the instructions how to enable JavaScript in your web browser Deschiderea Festivalului Internațional „George Enescu” 2021 | George Enescu Festival

Deschiderea Festivalului Internațional „George Enescu” 2021

Cu siguranță ceea ce s-a petrecut în seara de 28 august la Sala Marea a Palatului ține de miracol: s-a dat startul la marea sărbătoare a muzicii care are loc în România din 2 în 2 ani, întrupată de acest măreț (credem că este puțin spus) Festival închinat personalității lui George Enescu. Anul acesta se împlinesc 140 de ani de la nașterea compozitorului și faptul că, totuși, în pofida evenimentelor excepționale care agită întreaga planetă, s-a reușit organizarea și mobilizarea atâtor forțe artistice ține de providențial. Concertul de deschidere a fost susținut de Filarmonica  „George Enescu”, așa cum se cuvine, și s-ar fi cuvenit din întotdeauna, avându-l la pupitru pe dirijorul estonian, naturalizat în America, Paavo Järvi.

Programul a început cu Rapsodia a II-a în Re major op.11 de Enescu, într-o interpretare originală, încărcată de o expresie particulară. Față de „sora ei mai mare”, Rapsodia în La major (în care temele sunt contaminate de ritmul general al dansului), aceasta are ca element predominant ideea de Cântec. Poate și de aceea dirijorul i-a schimbat oarecum alura, cu ajutorul unui tempo mai reținut, transformând-o într-un poem. Ca atare, o încărcătură expresivă la nivel de detaliu și atenuarea diferențierilor în ce privește caracterul temelor au permis realizarea unei imagini sonore globale pline de culoare, de extracție impresionistă. Este și acesta un punct de vedere la care orchestra Filarmonicii a marșat cu încredere, alături de publicul care, deși cunoștea lucrarea prin nenumăratele interpretări, să la spunem standard, a primit-o cu mult entuziasm.

La ceas aniversar, solista concertului nu putea fi decât o celebră violonistă, și anume Hilary Hahn, pe care publicul o cunoștea de la o ediție anterioară. Aceeași apariție grațioasă și delicată, cu o violonistică, putem spune fără greș, diabolic de controlată, dublată de un simț artistic excepțional, a evoluat într-un concert și mai seducător și foarte cunoscut: Jean Sibeluis, op.47, în care autorul și-a manifestat întreaga dragoste pentru acest instrument pe care l-a studiat cu multă râvnă în anii de început. Violonista a propus la rândul ei un parcurs încărcat de un lirism care câteodată s-a deplasat spre descriptivism, spre pictural. Acele cascade minunate în octave pianissimo din registrul acut nu făceau decât să evoce atmosfera înghețată a casei singuratice din Ainola, înzăpezite, ca și sufletul compozitorului. Cadențele interioare, cu care este presărată prima parte, au fost pecetluite de arta lui Hilary Hahn care a evitat orice tentație de a-și etala superba tehnică. Ele s-au încadrat, dimpotrivă, în contextul muzical general și în linia concepției corespunzătoare motto-ului festivalului: „O istorie din iubire”. În partea a doua s-a adoptat un tempo mai fluent, tot așa, pentru a menține discursul în limitele expresive propuse, fără excese, iar finalul a avut acea calitate pe care doar marii artiști o pot atinge: să cânți în mare viteză dar fără să se observe… Mulți violoniști se dezlănțuie gândind că, în fârșit a venit „momentul lor de glorie” și pot să-și etaleze nestingheriți meșteșugul. Deci, Hilary Hahn, în plină maturitate artistică, a echilibrat arcul construcției acestei capodopere cu un final care s-a desfășurat în parametri  tradiționali. A pornit de la hiperlirismul generat de scrierea mai liberă a primei mișcări  spre ordinea impusă de ritmul cuceritor al finalului. Bisurile au fost alese din ultima secvență a celor Șase Sonate și Partite de J.S. Bach : Largo din Sonata a III-a în Do și Giga din Partita a III-a în Mi major, și ele ca omagiu adus unuia dintre cei mai mari interpreți ai acestor partituri inițiatice, George Enescu. Dacă Largo are un conținut care te înalță spre Empireu, atunci sprințara Gigă, cu care se încheie întregul ciclu bachian, este mesajul de farewell pentru solista care își încheia astfel prezența pe scenă. Oricum, nu se putea face o alegere mai bună pentru această deschidere care a fost cu adevărat festivă. Publicul, entuziast ca întotdeauna și desigur parțial mai la începuturi în ce privește cutumele din sălile de concert, a aplaudat între părți, dar nu e timpul prea târziu ca să învețe.

După pauză a urmat Simfonia a II op.27 în mi  minor de Serghei Rahmaninov, pentru care s-a ales varianta integrală „oficială”, de cca. 50 de minute. Dirijorul Paavo Järvi a reușit să releve ceea ce este esențial în această partitură în care frumusețea temelor este adesea ocultată de tentația unei orchestrații strălucitoare în sine și a unor dezvoltări care îndepărtează, prin travaliul modulant și sofisticat, atenția ascultătorului de la ideile principale. Ideal este ca, ieșind de la un concert clasic, să poți reproduce cât de cât o idee, o frază etc. La această simfonie se face o baie de muzică foarte atrăgătoare, cu mult prea multe surprize în scriitură, care generează stări și mai puțin linii melodice memorizabile. Totuși s-au evidențiat cu claritate articulațiile formale, Scherzo-ul a fost extrem de dinamic dar punctul forte l-a reprezentat sublima parte a III-a, Adagio, în care clarinetul a avut un mare solo, interpretat cu un sunet de excelentă calitate, secondat cu aceeași sensibilitate de ceilalți colegi din compartimentul instrumentelor de suflat din lemn. În momentul de față se poate spune că acest grup din orchestră are o „garnitură de aur”.  S-au remarcat și delicatele intervenții ale violinei solo, susținute de Sarah Nemțeanu. Filarmonica „George Enescu” s-a prezentat într-o mare formă, omogenă, într-un program lucrat cu foarte multă atenție, repetăm, așa cum se cuvine pentru acest moment special din istoria festivalului. Publicul, generos a răsplătit această performanță cu îndelungate aplauze și ovații.

Articol scris de Corina Bura