Un fapt curios se petrece când unele lucruri se întîmplă mai târziu în istorie, cum este și cazul în ceea ce privește școala de compoziție românească, extrem de tânără în raport cu rudele sale europene.
Text de Sabina Ulubeanu, compozitoare
O rară unanimitate între muzicologi se concretizează ușor în postulat: faptul de a porni dintr-un punct avansat al istoriei determină o evoluție mai rapidă și mult mai interesantă a muzicii produse de români, mai ales cei din generațiile postenesciene, primii care au creat școală în adevăratul sens al cuvântului.
Concertul cvartetului Arcadia din 20 septembrie, în cadrul seriei Muzica secolului XXI, a ilustrat perfect postulatul, căci cele trei lucrări prezentate au prezentat două laturi opuse ale apropierii de muzică, latura româneasca înfățișând cele mai originale două personalități muzicale ale momentului: Doina Rotaru și Octavian Nemescu, iar cea a olandezului Leo Samama reîntoarcerea spre trecut.
A-ți găsi vocea personală nu ține de stilul în care compui, dar rămâne suprema aspirație a oricărui compozitor.
A fost și cazul primei compoziții din program, Vivarta, de Doina Rotaru, intrepretată de membrii cvartetului Arcadia absolut fascinant, precis, cu sunet cald și claritate uimitoare a gestului componistic, căci just redate, lucrările Doinei Rotaru sunt recognoscibile de la primele note, și, mai presus de asta, ideile muzicale ale compozitoarei sunt vizibile ca o radiografie: transformările sunt treptate, planificate judicios, iar emoția primordială nu e niciodată abandonată, ci ni se prezintă prin multiple fațete tehnice și acumulări de energie pe filiera muzicii dezvoltătoare.
Cvartetul Arcadia a intuit just lirismul absolut al acestei lucrări, și a dozat splendid intensitatea fiecărui micromotiv muzical, abanondându-se conștient în expunerile eterofonice, creatoare de ireală imponderabilitate și relevând viguros metamorfozele impecabile, energice ale materialului sonor, metamorfoze deterministe despre care compozitoarea des mărturisește că îi sunt apropiate, ca tehnică, pe filieră beethovenian- olahiana, Tiberiu Olah fiind unul dintre mentorii săi în perioada studiilor la Conservatorul bucureștean.
De altfel, Doina Rotaru este unul dintre acele cazuri fericite din istoria muzicii în care influența iluștrilor maeștri cu care a studiat, cei care au constituit generația de aur postenesciană (lirismul lui Myriam Marbe, dezvoltările lui Olah, rigoarea excepțională a lui Ștefan Niculescu, imaginația orchestrală a lui Aurel Stroe) se îmbină creând o abordare unică și profund originală a muzicii. Căci de la maeștri „se fură” meseria, tehnica, se învață procedeele, urmând ca acestea să se sublimeze și să se supună pe deplin trăirii proprii și uriașei intuiții muzicale ale compozitoarei.
A doua compoziție din program ne-a adus față în față cu un alt colos al originalității muzicale din spațiul est european. Lucrările lui Octavian Nemescu cu greu pot fi despărțite de ritual, de adevăruri în care creatorul crede absolut, de convingeri tari și de meditații asupra a tot ceea ce ne înconjoară.
Cvartetul de coarde de la miezul nopții (Partage de minuit) este prima din ciclul Cartea Orelor, compoziții ce ar trebui, la modul ideal, să fie interpretate într-un anumit timp și spațiu. N-am putut să ne aflăm în subsolul Piramidei, acolo unde sufletul se întrupează, dar am asistat cu siguranță la procesul „ încarcerării sale în starea de ignoranță, de amnezie, de «încărcare» a corpului fizic cu energii negative”, un cvartet scris, după cum însuși compozitorul mărturisește, pentru „ora rătăcirii sufletului în întuneric între naștere și moarte, prin bezna adâncă, într-o lume străină, aflată foarte departe de C a s a o r i g i n a r ă”
La Octavian Nemescu, nu limbajul muzical folosit tensionează auditoriul, căci materialul sonor folosit e mulat fie pe principiul natural al rezonanței sunetelor, lucrarea debutând cu o fundamentală și o terță mare, luminoasă, dar gravă, și totodată mulat pe constructul muzical cultural, opunându-i-se terța mică, manierism consacrat al minorului, tristeții, retragerii.
Tensiunile se nasc din absordarea filozofică a fiecărei micro dezvoltări: un interval ce crește prin expuneri graduale, de la sunete apropiate la sunete mai distanțate, va fi circumscris ideii de avânt tineresc, de impetuozitate a vârstei, mișcorarea intervalică decrepitudinii, dezintegrării, toate creând sonor imaginea precisă a conceptului dorit, căci muzica lui O. Nemescu este profund conceptualistă.
Însă oricât ar dori creatorul să imprime adevărul absolut ascultătorului, un fenomen miraculos se petrece. Este acea inefabilă trăsătură pe care o numim talent, și din care rezultă polisemantismul necesar susținerii unei opere în afara oricărei explicații „științifice”.
Iar aici este rolul interpretului de a comunica spre public încărcătura adiacentă partiturii și indicațiilor compozitorului.
Cvartetul Arcadia a abordat nu doar cu maximă seriozitate această muzică, dar cu o varietate de culori ale sunetului și cu o voluptate a tratării instrumentelor drept transmițătoare de concepte. Mă bântuie și acum acele sul ponticello în tutti, năucitoare și mai puternice decât ne-am fi imaginat, căci reveneau suprinzător și viu. Sau pauzele din partea a doua a lucrării, tensiune menținută până la limita suportabilității, dupa care sunetul devine eliberare, necesar și suveran.
Este o muzică a înaltului, a celei mai pure spiritualități, dar care, iată, nu poate trăi doar citită de pe partitură, ci necesită o dublă traducere: de la sufletul compozitorului pe hârtie, și apoi, prin această formidabilă interpretare Arcadiană, până la cele mai intime celule ale publicului.
Dacă primele două lucrări au solicitat membrii cvartetului în tehnica profundă a instrumentului, culori, simțire împreună și trecere de la finețea lirismului la filozofia conceptului, Le Grand Quatuor op.79 de Leo Samama a fost un tur de forță fizic, o lucrare neoclasică căreia aceiași minunați Arcadieni i-au făcut premiera în 2016.
Leo Samama este, paradoxal, mai tânăr ca vârstă decât Doina Rotaru și Octavian Nemescu, dar face parte dintr-un alt curent muzical: acela al neotonalismului, un postmodern în sensul recuperării ad literam al formelor muzicale, ceea ce a făcut, pentru mine, ca muzica lui să sune bătrână. Oare mai avem nevoie de încă un Janacek, Ravel, Debussy sau Hindemith?
Lucrarea lui O Nemescu este dovada cea mai la îndemînă pentru a observa că nu disonanțele sau limbajul complicat conferă noutate, prospețime unei muzici, aceasta se poate realiza cu cele mai simple mijloace, nu e nevoie de un „safe space” al trecutului .
Însă acestea pot fi simple chestiuni de gust personal, căci lucrarea este de altfel impecabil construită în stilul propus, și la fel de impecabilă este și folosirea specificului tradițional al instrumentelor cu coarde. În plus, muzica lui Leo Samama fost un prilej formidabil de a remarca interpretarea cvartetului Arcadia într-o compoziție de factura mai clasică.
E foarte greu să scrii o critică când totul a fost perfect: sincronizare ireproșabilă, sunetul unitar pînă la contopire, acordaj îndelung în culise pentru a evita orice supriză ce ar murdări armoniile tonale și o plăcere imensă a cântatului împreună, ce probabil este ceea ce îi diferențiază cu adevărat pe membrii cvartetului Arcadia de ceea ce s-ar numi „just another string quartet”.
După-amiaza de muzică contemporană s-a încheiat un un scurt bis, o miniatura oarecum nostimă de Răzvan Metea, poate nu neapărat cel mai potrivit bis în acel context extrem de serios, spiritual, și probabil aș fi apreciat-o mult mai mult în alt tip de program. Cu siguranță că alegerea interpreților a fost aceea de a detensiona atmosfera, ceea ce au și reușit, căci au cântat-o permanent cu zâmbetul pe buze.
Un zâmbet ce poate și el fi polisemantic: rămân din acest concert cu două stări tari, bine încriptate interior: zâmbetul duios și nostalgic al muzicii Doinei Rotaru și cel tragic și îngăduitor al lui Octavian Nemescu, doi poli ai gentileții umane și muzicale, două expresii ale incontestabilei, veritabilei originalități muzicale.
