Proaspăt numit în funcția de director muzical al Orchestrei Filarmonicii Regale din Londra, dirijorul Vasily Petrenko a propus, în al doilea concert susținut împreună cu prestigiosul ansamblu britanic la Ateneul Român, un program eclectic, care a început cu un delicat Ravel și s-a încheiat cu un zgomotos Beethoven. La mijloc, un mai greu clasabil Enescu, în tălmăcirea lui Cornel Țăranu.
Elegant și precis ca întotdeauna, Petrenko anunță încă de la primele concerte un reviriment al RPO, intrate în ultimii ani într-un con de umbră, după demisia lui Charles Dutoit. Dacă e să privim lucrurile în ansamblu, Festivalul „George Enescu” a reușit performanța de a revigora toate cele trei orchestre londoneze importante – LSO, RPO și LPO – aducându-le la București în același timp și oferindu-le ocazia să se facă din nou auzite, după o perioadă foarte dură suportată în Marea Britanie, care a închis fără excepție sălile de concert, pe fondul crizei pandemice.
Foamea de a cânta s-a simțit de la primele sunete și a contribuit la reușita concertului. Am observat o implicare extraordinară, un entuziasm real, dincolo de orice rutină, și capacitatea de a răspunde prompt la orice solicitare stilistică și de interpretare. Corzile, în special, au realizat un sunet plin, perfect omogen și foarte variat timbral, cu diferențe mari și admirabile între cele trei lucrări din program.
Regia concertului a suferit în prima parte, pentru că vreme de 45 de minute nu a existat nici un punct culminant și cu atât mai puțin vreo schimbare dinamică importantă. Suita Mama mea, Gâsca de Maurice Ravel, scrisă mai întâi într-o versiune pianistică, drept muzică pentru copii, face parte din seria pieselor orchestrate de compozitor, precum Rapsodia spaniolă sau Pavana pentru o infantă defunctă. De altfel, prima parte a suitei, intitulată Pavana Frumoasei din pădurea adormită, amintește de piesa parțial omonimă compusă în același an, 1910. Originea facilă a muzicii se face simțită, în pofida orchestrației abil desfășurate. Pe aceasta din urmă s-a și concentrat atenția dirijorului, în redarea unei suite autentic impresioniste, alcătuite din culori, aluzii, sugestii, stări, senzații, și mai puțin din acțiune și direcție dramatică. Starea de contemplație s-a prelungit în lucrarea care apare drept aparținându-i lui George Enescu, dar care este în mare măsură realizarea lui Cornel Țăranu, unul dintre cei mai importanți și apreciați compozitori români contemporani, academician și profesor universitar. Expertiza sa în muzica lui Enescu este binecunoscută, începând cu lucrarea de doctorat redactată în 1969, și până la completarea unor lucrări enesciene importante, rămase neterminate, precum Simfonia a V-a și poemul vocal-simfonic Strigoii. Caprice roumain a căpătat forma prezentată în concertul RPO de la Ateneu, cu marele violonist de origine rusă, Dmitry Sitkovetsky, în rol de solist, în urma inițiativei unui alt proeminent violonist, Sherban Lupu, de a prelucra materiale manuscrise din arhiva lui Enescu, în scopul obținerii post mortem a acelui concert pentru vioară și orchestră atât de dorit, dar care lipsea din creația compozitorului național. Nu este locul aici pentru o dezbatere în jurul întrebării „De ce nu a compus Enescu nici un opus concertant pentru vioară, deși era el însuși un mare violonist, cu o carieră internațională de succes?”, dar ne putem pune legitim întrebarea dacă prin Caprice roumain îndreptarea istorică se face în folosul compozitorului sau malgré lui. A doua întrebare este mult mai spinoasă decât prima, iar părerile se împart democratic în pro și contra. Cert este că Festivalul „Enescu” promovează asiduu lucrările neprevăzute de Enescu cu număr de opus, fie juvenile, fie neterminate, și astfel le conferă autoritate și viabilitate. Pe baza unor pagini de manuscris, Caprice roumain se constituie într-o lucrare concertantă extinsă, alcătuită din patru părți ce durează însumat aproximativ 25 de minute, în care se expune tehnica violonistică de sorginte populară, lăutărească, amintind de celebrele Impresii din copilărie și de Sonata nr. 3 pentru vioară și pian, în caracter popular românesc. Sitkovetsky a oferit o versiune vie, virtuoză, ca un fin cunoscător al universului muzical est-european. Totuși, întregul nu m-a convins, fiindcă, deși amprenta enesciană este prezentă, tratarea orchestrației și a armoniei, precum și știma solistică în sine, au o doză de repetitivitate și simplitate pe o suprafață foarte întinsă, trăsături care nu-i sunt specifice lui Enescu, cu atât mai puțin la maturitate.
Pesemne că Vasily Petrenko și Royal Philharmonic Orchestra s-au gândit la public și la riscul de a pierde din participarea acestuia, pentru că în partea a doua a concertului și-au asumat riscul de a alege o lucrare fără nici cea mai mică legătură cu muzica ascultată înainte de pauză, dar cu care mergi la sigur – Simfonia a V-a de Beethoven. OK, mi-am zis, voi asculta încă o dată „A Cincea”. Uneori te întrebi dacă anumite piese, oricât de geniale, nu ar trebui pur și simplu retrase o vreme din circuit, pentru a nu-și pierde complet atractivitatea. M-am înșelat. Deși probabil că toată lumea din sală cunoștea fiecare notă din partitură și ce urmează să se întâmple în orice moment, Beethoven rămâne la fel de provocator și antrenant ca în urmă cu 200 de ani. Dirijorul și orchestra s-au dezlănțuit într-un Ateneu înmărmurit și fascinat, cu tempo-uri alerte, o siguranță impecabilă și o poftă de a cânta ca după o lungă convalescență. Fără îndoială, Beethoven se confirmă drept cel mai bun remediu împotriva depresiei și reumatismului.
Articol realizat de MIHAI COJOCARU
