Oratoriul „Ioana d’Arc pe rug” de Arthur Honegger nu mai fusese auzit de mulți ani în România. Suficient de mulți pentru ca mai tinerele generații să nu îl fi trăit niciodată în sala de concert. Suficient de necunoscut pentru ca biletele să se epuizeze în 15 minute doar datorită star-ului acestei producții, sublima actriță Marion Cotillard, și nu acestei muzici minunate, pe nedrept extrem de rar cântată.
Pregătirea pentru concert a început cu o dimineață înainte. Într-o sală rece de conferințe de la hotelul Radisson, dirijorul și directorul orchestrei naționale din Lille, Alexandre Bloch, precum și Marion Cotillard, au susținut o conferință de presă moderată cu multă finețe de jurnalista Mihaela Dedeoglu. Astfel, tonul conferinței s-a menținut aproape în totalitate în strânsă legătură cu concertul de a doua zi, ca o privire în interiorul procesului creativ prin care muzicienii și actorii reușesc să redea pe scenă această lucrare amplă.
I-am întrebat pe ambii protagoniști care este momentul cel mai dificil al piesei, cel pe care atunci când l-au rezolvat au simțit că au trecut în adevărata dimensiune a muzicii. Răspunsul lui Alexandre Bloch, o persoană cu o prezență solară, deschisă, a fost spectaculos. Pentru el, deși totul e extrem de dificil cu atât de multă lume pe scenă, și nu doar pe scenă, ci în toată sala, în ultima treime a piesei, momentul în care paradigma armonică este extrem de solicitantă la cor, Jeanne vorbește, cele două „clopote” Catherine și Marguerite o acompaniază (aș spune eu într-un ecou imitativ, dar cântat) iar viorile abia se aud, însă completează întregul cu o cu totul altă țesătură complicată (uitându-mă în partitură am observat o structura quasi hexatonică, cu adevărat derutantă tonal, pentru că creează acea stare de imponderabilitate specifică egalității dintre sunete, fără ierarhiile precise dintre disonanță și consonanță), ei bine acest moment e greu de realizat și provocator pentru dirijor.
Răspunsul lui Marion Cotillard a fost la fel de surprinzător de aplicat. Prezența sa delicată, rafinată, s-a suprapus fantastic peste cuvintele sale înțelepte, complet antistar. Pentru Marion, cel mai important și dificil este să fie la timp. Să audă corul perfect în acel moment descris de Alexandre, să nu întârzie intrările, să creeze prin sincronicitate respectul pentru partitură care este scrisă perfect. A fost o frază de o modestie uluitoare. Și de o înțelepciune așijderea. Pentru că, a continuat, doar când ești fix acolo unde trebuie nu ratezi ce cântă cei din jur, când ești acolo poți simți adevărata plăcere a interpretării și totodată, fiind „in place” nu le răpești cântăreților și corului plăcerea actului artistic. Nu ar trebui să ne mire genul acesta de răspuns. Sunt cuvintele unui profesionist și sper să inspire orice artist la început de drum care începe să înțeleagă ce înseamnă responsabilitatea față de partitură, față de partenerii de scenă și față de tine însuți.
Am putut auzi, vedea și simți toate cele de mai sus în concertul susținut de Orchestra naţională din Lille și Corul Filarmonicii „George Enescu”, însoțit de Corul de copii al Radiodifuziunii române, împreună cu actori și soliști fabuloși.
Oratoriul, pe un libret tulburător de Paul Claudel, are o construcție eclectică, cele unsprezece tablouri fiind aproape toate din punct de vedere muzical stilistic diferite, o adevărată lecție de post-modernism avant la lettre. Influențe jazz în „procesul cu animale”, muzica minestrelilor în „jocul de cărți”, simplitate cuceritoare în intervențiile corului de copii, preluată apoi de corul „mare”, cântul gregorian preluat identic de la solist la cor și peste toate sonoritatea eterică a Undelor Martenont în momentele cu intensitate emoțională.
Impresionantă a fost însă interpretarea celor prezenți pe scenă. Personajul principal din acest oratoriu este de fapt, din punct de vedere muzical, corul. Iar corul Filarmonicii bucureștene, pregătit de I. Prunner, a dat încă odată măsura profesionalismului, pasiunii și capacității de a transmite mesajul piesei. De la structurile complexe și notele rapide din prima parte, polifoniile rafinate din mijloc și intervențiile ecou până la simplitatea de final, animați de pasiunea dirijorului, au „sunat” mai bine ca oricând.
Corul de copii al Radiodifuziunii române a fost de asemenea, ca de obicei, impresionant. Capacitatea lor de adaptare la marile scene este pusă în valoare de o asemenea partitură ce le rezervă spațiu de desfășurare, ba chiar și un solo fermecător susținut de o copilă din cor.
Orchestra din Lille este absolut spectaculoasă. Trecerile dintre stările diferite ale celor 11 tablouri au fost impecabile. Sunt fantastici nu doar pentru modul în care redau partitura, cu o plăcere cuceritoare și o stare de bine, de încântare de a fi pe scenă, dar și pentru cum și-au asumat intervențiile vorbite din prima parte a Oratoriului, ca veritabili performeri, dincolo de granițele instrumentiștilor.
Este adevărat că au avut și surse de inspirație alături de ei. Rolurile vorbite au fost realizate de o manieră vie, caldă, implicată, modernă, folosind tot spațiul sălii Ateneului. Georges Gay a fost impunător în rolul fratelui Dominique, fără a exclude căldura comunicării, în crescendo, după cum o cere partitura. Basul Philippe-Nicolas Martin, Mathias Zakhar și Corentin Hot au avut rolurile mai multor personaje, fiind cuceritori în absolut toate și în deplin acord cu desfășurarea muzicală a Oratoriului. Momentele lor comice au fost excelente chiar printre înregistrările referențiale celebre, iar cele grave în deplin acord cu momentele corului, cu care au fost în perfect acord.
Impresionanți au fost și soliștii serii. Tenorul Cornel Frey a fost expansiv în rolul Porcus, interiorizat și puternic în Clericul, impecabil în duetul heralzilor. Timbrurile sopranelor Hélène Guilmette (Fecioara Maria) și Gabrielle Philiponet (Marguerite) și al mezzosopranei cu valențe de contra alto (Catherine) sunt superbe, aria Fecioarei Maria a reușit să planeze angelic peste întregul ce se desfășoară „dedesubt” iar dialogul dintre cor, Catherine și Marguerite și Jeanne a fost rafinat, emotiv, dar controlat.
Rolul vorbit al Ioanei d’Arc presupune un paradox. Pe de o parte linearitate, deoarece cu toții cunoaștem finalul poveștii, pe de alta o gradare a emoției, Ioana pe rug rememorând momente din viața ei, procesul propriu zis, absurdul „jocului de cărți”, copilăria, vocile divine pe care le aude, și peste toate, dragostea care o animă. Marion Cotillard este o ființă profund muzicală, iar apropierea de o muzică atât de complexă nu se poate face decât iubind acest rol, asimilându-l complet, în așa mare măsură încât să reverbereze în interior fiecare structură sonoră. Interpretarea ei mi s-a părut magistrală. Da, sonorizarea a fost defectuoasă, inexplicabil, impardonabil la un așa nivel. Însă curând nu a mai contat atât de mult. Și dacă despre cum rostește Cotillard fiecare cuvânt, ce semnificație capătă, cum se inserează printre sunetele venite din spatele ei, cum dialoghează cu partenerii de scenă se pot scrie pagini întregi, eu aș vrea să insist pe ceea ce se întîmpla atunci când Jeanne d’Arc tăce. Marion Cotillard spune imens atunci când privește, când lăcrimează, când respiră. Când interiorizează dezvoltările orchestrale sau când ascultă soliștii și corul, care îi augmentează prezența chiar și atunci când e liniște în dreptul rolului ei. Se inspiră unii pe alții și toți, cu generozitate, se dedică operei, în sensul acesteia cel mai profund: de creație împreună. Starul absolut captivează, dar lasă loc, știe să se aplece cu generozitate în fața superbilor artiști cu care colaborează, nu se pune mai presus decât muzica lui Arthur Honneger.
Și peste toate…dirijorul.
L-am lăsat la final pe Alexandre Bloch, pentru că energia sa a creat, în opinia mea, un flux al întregului de excepție. Are o manieră foarte fresh de a vedea muzica, potrivită tinereții sale (este născut în 1985). O bucurie a gestului, iese în întâmpinarea fiecărui moment, acordă atenție fiecărui om de pe scenă, și nu doar în momentele cheie, ci non-stop, cu dragoste. Căci abordarea sa rațională își găsesește rădăcinile în sentiment. Are direcție, conduce spre punctele cheie, dar se și bucură jucăuș de fiecare sunet din momentele comice. Plutește rafinat în respirațiile largi, se dedică total partiturii, cu o precizie de spadă.
Acea faimoasă spadă a Ioanei d’Arc, un simbol al credinței despre care eroina spune, într-unul dintre cele mai puternice momente ale acestei muzici impresionante:
Elle ne s’appelle pas la haine, elle s’appelle l’amour!
Sabina Ulubeanu, compozitoare
