Renumele unui artist e invers proporţional cu necesitatea de a mai pleda pentru biografia lui. Iar Shlomo Mintz reprezintă un astfel de exemplu, pentru că muzicianul trebuie inclus, fără doar şi poate, în lista celor mai cunoscuţi violonişti şi violişti afirmaţi după 1970. Povestea lui pleacă din Rusia sovietică şi ajunge în Israel, unde familia artistului s-a stabilit pe când el avea doar 2 ani; e povestea de succes a unui copil care a petrecut mii de ore însuşindu-şi cântatul la vioară după un program spartan, impus de tatăl său: ziua începea la ora 5.00, cu o consistentă sesiune de studiu înainte de a merge la şcoală. Aşa că nu e greu să înţelegi de ce Isaac Stern a fost convins să-i fie mentor şi că Zubin Mehta l-a ales, deși avea doar 11 ani, pentru a-l înlocui pe Itzhak Perlman, astfel făcându-și debutul la solist, în compania Orchestrei Filarmonice a Israelului. Iar la 16 ani a cântat pentru prima oară la Carnegie Hall. Shlomo Mintz a fost prezent în Festivalul „Enescu” atât în perioada comunistă, cât și după, în 1998. Revine în Capitală pentru a cânta muzica lui Piazzolla, vineri, 3 septembrie, la Ateneu. Despre compozitorul argentinian și despre Enescu am discutat, între altele, în interviul pe care ni l-a acordat înaintea evenimentului de la București.
În 2021, sărbătorim în mod special moștenirea muzicală a lui Astor Piazzolla, sub semnul centenarului nașterii sale. Spre bucuria iubitorilor vioriii, compozitorul argentinian a fost generos cu acest instrument, creând cele „Patru anotimpuri la Buenos Aires”, printre cele mai iubite realizări ale sale. Care este povestea dvs. ca ambasador faimos al acestui ciclu, domnule Shlomo Mintz? Ce înseamnă pentru dvs. „Estaciones Porteñas”?
S.M.: Ei bine, reprezintă patru tablouri ale diferitelor ipostaze ale vieții în Buenos Aires, episoade diverse, le-aș numi. Sunt intitulate „Cele patru anotimpuri” fiindcă povestea lor este plasată în locuri distincte ale capitalei Argentinei și în perioade ale anului diferite. Vreau să subliniez că versiunea pe care o vom cânta la București va fi, cel mai probabil, o premieră în România – este vorba despre un aranjament al violonistului și compozitorului argentinian Fabián Bertero pentru vioară și orchestră de coarde. Unic în cazul variantei de față este faptul că ea implică o conexiune mai apropiată, chiar dacă indirectă, cu Piazzolla, iar eu personal o consider ca fiind mai autentică decât cea care se cântă în mod obișnuit, concepută de Leonid Desiatnikov; și aceea are virtuțile ei, dar o prefer pe cea de față, care e mai fidelă textului original. Și sunt nerăbdător să cânt muzica despre care vă vorbesc pentru melomanii de la București.
Sunteți mentorul și președintele juriului Concursului Internațional de Vioară de la Buenos Aires (iar acesta nu e deloc singurul eveniment ce vă leagă de Argentina). Ați avut șansa de a-l cunoaște personal pe Piazzolla? Sau de a-i întâlni pe colaboratorii lui apropiați, deloc puțini, care v-ar fi putut vorbi despre cum privea chiar autorul lui ciclul de lucrări despre care vorbim?
S.M.: Nu l-am cunoscut pe Piazzolla, nu am avut această ocazie și plăcere, dar am avut ocazia să discut cu toți muzicienii care i-au fost apropiați și care au cântat alături de el, în formații dintre cele mai diverse; artiști care i-au interpretat, bineînțeles, muzica, oameni care au colaborat cu el vreme de ani. Am învățat, de asemenea, multe de la Rafael Gindoli și de la alții ca el. Tot ei m-au convins că versiunea lui Bertero, pe care am ales-o, este mult mai fidelă textului iniţial şi intenţiilor domnului Piazzolla însuşi. Este întotdeauna o experienţă dintre cele mai plăcute să-i aprofundezi muzica – şi numai ceea ce a compus, ci să te laşi fermecat de atmosfera din Buenos Aires, în special, să studiezi tangoul reprezintă mereu o bucurie, pentru că arta lui Piazzolla este cu adevărat originală şi, fără îndoială, de o extraordinară bogăţie şi densitate.
Ce loc ocupă Piazzolla în peisajul componistic al secolului XX, din punctul dvs. de vedere, având în continuare ca reper „Cele patru anotimpuri” ale sale?
S.M.: Aș spune că activitatea lui Astor Piazzolla a avut în permanenţă legătură cu natura sa profundă, cu ceea ce a fost ca formaţie, adică bandoneonist, unul extraordinar! Iar propriile lucrări, pe care le-a prezentat chiar el publicului timp de atât de mulţi ani, sunt concise prin însăşi natura lor. Vorbim, deci, despre opusuri deloc ample, ceea ce e minunat, fiindcă muzica lui ţine publicul clipă de clipă în priză, la picioarele tale, propunând o întreagă lume a dansurilor sud-americane, a tangoului, desigur, şi, în general a tradiţiilor având cele mai diverse rădăcini, ce te poartă nu doar în Buenos Aires-ul propriu-zis, ele pornind din întreaga Argentină; dar totul are legături cu tangoul şi cu muzica tradiţională din această ţară.
Sunteți atât unul dintre cei mai cunoscuți violoniști, cât și oaspete constant al festivalului „Enescu” de peste trei decenii. Aveți, de asemenea, în discografie, cel puțin o lucrare legată de marele compozitor român – Sonata a III-a pentru vioară solo, dedicată de Ysaÿe lui George Enescu. Așadar, cauza promovării compozitorului român trebuie să vă fie familiară, într-o oarecare măsură. Ce anume credeți că definește amprenta componistică a lui Enescu și care este cea mai bună strategie de a-l face cunoscut, azi?
S.M.: Enescu, pentru mine, e un compozitor extraordinar, un muzician exemplar, care are meritul de a fi exprimat spiritul muzicii tradiționale prin limbajul academic al tradiției sonore clasice. Nu spun nimic original, desigur, dar mi se pare esențial să ne reamintim că a fost o foarte solidă și influentă figură, încrustând genetica muzicii populare românești, pe cea a lăutarilor, în marele repertoriu universal. Opusurile sale orchestrale sunt extraordinare, dar la o privire mai atentă asupra lor îți dai seama de fiorul a ceea ce Enescu a ascultat în România sau a ceea ce a creat transferând respectivul bagaj de amintiri emoționale timpurii. Iar în prezent constat cu satisfacție că Enescu este cântat din ce în ce mai mult, în forme dintre cele mai diverse, de numeroși muzicieni.
Ați cântat muzica lui Enescu? Vă întreb pentru că, nefiind prezentă în discografia dvs. de până în prezent, preocuparea pentru opusurile lui e cunoscută doar de cei mai pasionați cunoscători ai artei lui Shlomo Mintz.
S.M.: Da, am interpretat Sonata a II-a op. 6 în fa minor, i-am studiat și alte lucrări și chiar am dirijat Enescu; nu foarte mult, dar sunt cu siguranță familiarizat și mă simt, fără îndoială, apropiat de explozia de spiritualitate care l-a caracterizat pe Enescu în tot ceea ce a realizat muzical.
Interviu realizat de Ștefan Costache
