Duminică 29 august 19.30 Sala Palatului
Concertul Orchestrei Simfonice din Londra, dirijor Sir Simon Rattle
Orchestra Simfonică din Londra sub bagheta lui Sir Simon Rattle, în colaborare cu grupul de soprane al Corului Academic Radio – dirijor Ciprian Țuțu –, a încheiat în ovațiile publicului cea de a doua zi a festivalului internațional „George Enescu”. Maestrul englez și-a ales un program reunind două nume: Enescu și Stravinsky – doi compozitori născuți la doar zece luni distanță (românul fiind mai vârstnic), puternic atașați culturii populare a țărilor de proveniență dar trăind mai mult în străinătate (chiar dacă nu din aceleași motive). Ei au fost totodată profund diferiți temperamental, ca formație artistică și implicit ca stil. Contrastul a apărut cel mai evident la alăturarea primelor piese din program; poemul Isis de Enescu și Simfonia în trei mișcări de Stravinsky.
Lucrarea enesciană a fost tratată ca un adevărat poem simfonic, accentuându-se mai puțin – dar fără a o exclude – latura diafană, enigmatică evocată de numele zeiței și evoluând pe linia consistentă a simfonistului Enescu. Numeroasele idei muzicale sunt ca afluenții unui mare fluviu ce „curge” fără nici o întrerupere, crescând spre un punct culminant după care se dematerializează pierzându-se în eter. Dar absolut fascinantă în interpretarea lui Simon Rattle a fost sensibilitatea cu care a conturat el fiecare din delicatele linii melodice. Nuanțe nenumărate au modelat cu lirism și simț poetic fiecare frază, interpretul sezisând perfect reminiscențele melodice din alte opusuri enesciene – în special din Oedipe – infiltrate discret în țesătura muzicală. Chiar și stilul violonistic al lui Enescu a fost oarecum evocat de talentatul concertmaistru pe parcursul celor câteva solo-uri de vioară.
Corul, respectiv grupul de soprane cântând pe vocala a – cu omogenitate și sincronizare fără cusur – a fost tratat de dirijor ca un instrument fuzionând literalmente cu orchestra. Excelent pregătit, corul nostru s-a dovedit, sub aspect calitativ, la același nivel cu celebrul ansamblu londonez.
Dacă poemul Isis a fost cântat într-un legato continuu, ca dintr-o singură respirație, Simfoniile lui Stravinsky s-au situat la polul opus. Stravinsky scrie „în mozaic”, dacă îmi pot permite să-i spun așa, un mozaic cu piese viu individualizate prin ritm, timbru, caracter și adesea puternic contrastante. Ele se leagă pentru că sunt complementare, își răspund una alteia, formează un discurs logic dar, comparativ cu Enescu, reprezintă o altă lume: percutantă, dansantă, imprevizibilă, de un pitoresc aproape agresiv.
Observația este valabilă pentru ambele lucrări interpretate: și pentru Simfonia în trei mișcări, și pentru cea în Do – prima fiind mai apropiată în spirit de Sărbătoarea primăverii, cealaltă îmbrățișând o arie afectivă mai largă. Rattle a scos în evidență toată amețitoarea diversitate a „mozaicului” stravinskian, contrastele fiind subliniate la maximum și caracterul dansant scos în evidență și acolo unde ascultătorul obișnuit nu l-ar fi observat. Picanteria combinațiilor timbrale e materializată grație unor savante dozaje de intensitate. Și toate acestea Rattle le obține printr-o gestică reținută, precisă, expresivă dar deloc spectaculoasă. Nu confundă dirijatul cu gesticulația, nu face spectacol pentru public ci dă indicații orchestrei. Totul la el e clar și funcțional. Cât despre orchestră, ea e admirabilă, cu un sunet de o calitate excepțională (mențiune specială pentru suflători) și cu o sincronizare, o precizie de ceasornic, fiind totodată suplă și implicată în actul interpretativ.
Rapsodia I de Enescu, care a încheiat programul, a fost plasată în continuarea lui Stravinsky plecând de la ceea ce putea apărea ca înrudire structurală: Rapsodia, bazată pe 14 melodii diferite, e construită tot „în mozaic” asemenea simfoniilor care o preced. Numai că la Enescu, lucrurile se complică. Există – mai ales în prima parte – un fond liric, unificator, care nu apare cu evidență dar îl simți într-un plan mai adânc. Pe de altă parte, către sfârșit, temele – care n-au absolut nimic comun una cu alta – încep să se grupeze și să alterneze în cadrul grupului. Și se tot rotesc în cerc încât, dată fiind viteza, urechea nu le mai percepe independent ci ca pe motivele unei fraze unice, unificate. Rapsodia lui Enescu devine pe parcurs mai puțin „rapsodică” decât o spune titlul.
Rattle nu pare să fi sezisat această particularitate. El în tratează pe Enescu la fel ca pe Stravinsky, ceea ce nu e foarte grav pentru că muzica se pretează și la o asemenea lectură, mai ales că interpretarea e de excepție: cu mult de caracter, cu mult de nerv, lirică în momentele visătoare, trepidantă în dansuri; totul e plin de viață și de mișcare. Nu se încearcă atenuarea contrastelor ci dimpotrivă, sublinierea lor. Auzim și sonorități la care nu ne așteptam, cum ar fi ocazional o puternică accentuare a coardelor grave.
Remarcabilă consecvența cu care dirijorul a evitat tentația unui sfârșit gălăgios. Momentele fortissimo sunt scurte, tăiate de câte un piano subito. Totul e riguros drămuit, bunul simț și bunul gust își spun hotărît cuvântul. Ceea ce nu scade câtuși de puțin vigoarea interpretării, finalul fiind absolut entuziasmant. Îl simți pe Rattle trăind fiecare detaliu al muzicii, sincer îndrăgostit de lucrarea pe care o dirijează (fără partitură!). Nu e de mirare că la final, publicul, într-un elan colectiv, s-a ridicat în picioare strigând și aplaudând la rupere de mâini.
A fost o Rapsodie mai altfel, simțită de un occidental, dar vie și frumoasă. Iar în timp ce aplaudam de mă usturau palmele, m-am gândit că, până la urmă, adevărul artistic nu e doar unul singur…
Articol realizat de Alice Mavrodin
