Cele două Rapsodii op. 11 de George Enescu (1881–1955), scrise în anii 1901-1902 și prezentate în public în 1903, sunt lucrări de început de carieră. Compozitorul le numea cu umor, „păcatele tinereților”. Nu degeaba însă aceste creații au căpătat în scurt timp o popularitate internațională, egalând Rapsodiile lui Liszt, Dansurile ungare ale lui Brahms, sau cele slave ale lui Dvořák. Măiestria cu care Enescu țese în trama simfonică motivele folclorice alese, teme populare autentice, sau unele doar de largă circula ție în epocă, este cuceritoare.
Atmosfera celor două Rapsodii diferă, în prima fiind predominantă lumina, seninătatea, create prin temele de joc prelucrate și strălucirea instrumentală. În cea de a doua, ne învăluie melancolia prin tonul de veche legendă instaurat chiar de la începutul ei.
Rapsodia nr 2 în Re major se deschide cu cântecul „Sârba lui Pompieru”, în mișcare lentă, cursivă, și se continuă cu melodia „Pe o stâncă neagră” preluată de la Alexandru Flechtenmacher ce ilustrase balada „Mama lui Ștefan cel Mare” de Bolintineanu. Tot în ambianță lirică se înscrie și un motiv de doină la clarinet, pentru ca apoi un solo de corn englez să redea cântecul „Văleu lupu mă mănâncă”. Acesta se va împleti într-o admirabilă polifonie cu celelalte teme populare enunțate, până intervine un joc vesel intonat de viola solo, denumit în folclor „Țânțăraș cu cizme largi”. Finalul Rapsodiei nr. 2 nu este triumfal, amplu, ci lasă doar să coboare firul melodic al flautului, marcând încă o dată tonul nostalgic al lucrării.
Puține personalități artistice s-au bucurat de cea mai înaltă prețuire a contemporanilor așa cum s-a întâmplat cu muzicianul finlandez Jean Sibelius (1865–1957). S-a făcut cunoscut în toată lumea, mari șefi de orchestră i-au dirijat lucrările (poemele simfonice, muzica de scenă, cele șapte simfonii), a primit onoruri deosebite, în special din partea autorităților finlandeze, dar și a unor importante societăți muzicale din Suedia și Marea Britanie.
În numeroasele lucrări ale lui Sibelius, inspirate de legendele din epopeea națională „Kalevala”, se remarcă marea sa putere de evocare epică sau picturală, armonia și orchestrația foarte bogate, poezia nordului, cu acele contraste accentuate între zone luminoase și imagini neguroase, cu încleștări profund dramatice.
O creație des cântată astăzi a lui Jean Sibelius este Concertul în re minor op. 47 pentru vioară și orchestră, terminat în 1904 și refăcut un an mai târziu. Compozitorul a investit aici toată știința și fantezia sa violonistică – în tinerețe dorise să devină violonist virtuoz. În prima parte, rolul solistului este predominant, de la tema elegiacă, misterioasă, expusă în debut, la secțiunea dezvoltătoare, în mod neobișnuit destinată viorii, ca o amplă cadență de mare virtuozitate. Urmează în partea a II-a momente de mare lirism, evidențiind de asemenea cântul solistic, consistent susținut însă de orchestră. Cea de a treia parte, cu vârtejul ei dansant, pune în dificultate orice mare violonist, realizând un adevărat spectacol al efectelor tehnice, momente cantabile alternând cu altele eroice, sonorități grave cu sclipiri diamantine.
Cele mai multe creații ale lui Serghei Rahmaninov (1873–1943) aparțin perioadei sale de tinerețe.
Simfonia a II-a a apărut după câțiva ani dificili din viața lui marcând, alături de celebrul Concert nr 2 pentru pian și orchestră, începutul carierei glorioase atât de interpret, cât și de compozitor.
Prima simfonie din anul 1895 se soldase cu un eșec, lipsa de succes datorându-se și unei foarte slabe interpretări. Criticile foarte aspre care au urmat l-au aruncat pe compozitor într-o adâncă depresie care a durat trei ani, nu a mai creat nimic, situația fiind rezolvată doar după tratamentul unui psihiatru celebru al timpului, Nikolai Dahl.
Prima lucrare concepută după vindecare a fost Concertul nr. 2 pentru pian și orchestră, dedicat medicului. Succesul obținut a fost uriaș, astfel că Rahmaninov a pornit, curajos de această dată, în realizarea altor creații.
Terminată în 1907, în timpul unei șederi la Dresda, interpretată în primă audiție un an mai târziu, după mai multe revizuiri, Simfonia a II-a este o lucrare de mare amploare și densitate sonoră, în patru părți, folosind o orchestră extrem de bogată în toate compartimentele. Remarcăm unitatea materialului tematic, impregnat de melos rusesc, ce pare izvorât chiar din aceleași celule motivice expuse în lunga introducere lentă a primei părți. Aceste celule se transformă permanent luând când înfățișări încrâncenate, când dansant-energetice, când profund cantabile. Le recunoaștem și în discursul pasionat și generos din fascinantul Adagio, una din cele mai frumoase pagini simfonice compuse de Rahmaninov. Caracterul dramatic este accentuat și de apariția imnului gregorian „Dies irae” ce se împletește polifonic plin de fantezie cu celelalte motive ale lucrării.
Articol scris de Olga Grigorescu
