Farmecul muzicii de cameră

Un program interesant reunind lucrări ale unor mari compozitori formați în lumea culturală franceză, dar cu stiluri diferite, Enescu, Debussy, Franck, ar fi putut să aducă mai multă lume în sala „Auditorium”, sâmbătă dimineața la ora 10. 30. Publicul nu vine însă ușor la muzica de cameră, fiind mai lesne atras de sonoritățile simfonice.

Tânăra pianistă Lise de la Salle și cvartetul „Danel” ne-au oferit lucrări semnate de cei trei creatori, capodopere apărute în perioada sfârșitului de secol XIX și în prima parte a celui de al XX-lea, deci nu chiar contemporane.

Biografia artistică a pianistei franceze este foarte bogată și încărcată de succese, astfel că am așteptat cu interes versiunea sa interpretativă în Sonata a treia pentru pian de George Enescu, prima lucrare din program.

Stilul enescian, mai ales cel de maturitate, așa cum îl întâlnim în această lucrare, aduce o complexitate deosebită a construcției și tehnicii componistice, secțiunile formelor tradiționale, sonata sau rondoul, delimitându-se mai greu, întrucât discursul se deapănă liber, aducând mereu în comentarii motivele de bază, transformate sub toate formele și strecurate prin întreaga țesătură pianistică. Lise de la Salle a redat în mare trăsăturile scriiturii enesciene, conturând convingător stări de la bucurie și grandoare, la tristețe și intimitate, cum au fost cele din prima sau ultima parte, uneori însă prea zgomotos. Mai autentic mi s-a părut redată ambianța părții a doua, cu reveria ei și ecourile din natură. Ceea ce i-a lipsit însă pianistei, care a dovedit de altfel o tehnică foarte solidă, a fost acea poezie subtilă, tonul de confesiune care răzbate din curgerea lirică permanentă a fluxului muzical. Liniile tematice la Enescu se conturează chiar și atunci când motivele sunt scurte și despărțite prin pauze, chiar când acordurile sunt mai dure. N-am simțit acea impresie de improvizație care vine la Enescu din desele schimbări ritmice și metrice ale liniilor melodice în continua lor suprapunere, creând un fin balans al forțelor sonore.

A urmat Cvartetul în sol minor de Claude Debussy într-o admirabilă interpretare. Fiecare dintre membrii formației „Danel” este un instrumentist care cântă cu acuratețe, cu sensibilitate, cu ton distinct, iar împreună creează o sonoritate omogenă, de calitate, puternică sau ca o pânză fină. Ei desenează cu atenție frazele muzicale, le dau eleganță și acea fluență când delicată, când plină de avânt care-i este caracteristică lui Debussy. Acest op. 10 – prima lucrare revoluționară a compozitorului care a schimbat lumea muzicală a timpului său, aducând aici înnoiri asemenea „impresionismului” din pictură – a răsunat colorat și limpede. Nuanțele patetice din prima parte nu au atins nicio clipă sonorități prea puternice, în timp ce cântul în pizzicati din partea a doua a creat senzația de aerian, de joc vesel. Partea a treia, destinată unei calde, poetice conversații între instrumente, a pus în relief expresivitatea violei, violoncelului, viorii prime. Finalul a avut contraste captivante și o fermecătoare vervă. 

Ultima lucrare din program a fost Cvintetul în fa minor pentru coarde și pian de César Franck. Opus post-romantic de anvergură, oscilând între cameral și orchestral prin amploarea pe care o capătă adesea sonoritatea ansamblului, Cvintetul ne-a amintit adesea de motivele, armoniile bogate și intens cromatizate, de principiul ciclic al desfășurării discursului din celebra Simfonie a lui Franck. 

Am admirat și aici „conversația” fluentă a instrumentiștilor, unitatea de gândire și construcție a lucrării, sunetul vibrant al tuturor instrumentiștilor și grija pentru sublinierea fiecărui amănunt, încărcătura emotivă a multor momente de patos romantic puternic. Contribuția pianului nu a fost însă în măsură să îmbogățească sonoritatea ansamblului ci, în mai multe momente de amploare, i-a dat o nuanță stridentă, sticloasă, dură. 

Finalul cu aerul său apoteotic a întărit impresia de virtuozitate a celor patru instrumentiști ai cvartetului, Marc Danel – vioara I, Gilles Millet – vioara a II-a, Vlad Bogdănaș – violă, Yovan Markovitch – violoncel.

 Articol realizat de Olga Grigorescu