Între 8 și 11 iunie, Festivalul George Enescu online prezintă iubitorilor de muzică clasică o versiune memorabilă a partiturii Missa Solemnis de Ludwig van Beethoven. Concertul a avut loc în cadrul ediției din 2019 a Festivalului, pe scena Ateneului Român, în interpretarea Orchestrei Baroce din Freiburg și a ansamblului coral Zürcher Sing-Akademie, conduși de viziunea dirijorală clară și pasională a lui René Jacobs. Alinierea solistică impecabilă: Polina Pastirchack – soprană, Sophie Harmsen – alto, Nikolaus Pfannkuch – tenor și Johannes Weisser – bas, a susținut un dialog rafinat al nuanțelor cu ansamblul coral, emoționând publicul cu desfășurarea frumuseții vocale beethoveniene.
Trecut de 50 de ani, complet surd deja și profund nefericit, i-au trebuit patru ani (1819-1823) lui Beethoven pentru a definitiva această lucrare monumentală, pe care compozitorul însuși a descris-o, în mod repetat, ca fiind cea mai bună compoziţie a sa. „Prin elaborarea acestei mari Misse, principalul meu scop a fost să trezesc şi să fac durabile sentimentele religioase în cântăreţi şi în public”, declara Beethoven despre ceea ce criticii apreciază, în unanimitate, a fi una dintre cele mai grandioase creaţii din întreaga sa carieră.
Deși gândită pentru ceremonia înscăunării unui arhiduce, fără însă a fi gata la timp, de un compozitor despre care s-a spus adesea că n-a fost cel mai religios dintre compozitori, Missa Solemnis e o mărturie a a unei profunde spiritualități, o confruntare subiectivă cu divinitatea. Ursuz, ipohondru și total anti-social cu semenii, Beethoven va nota pe partitură, în acest sens, o dedicație indubitabilă: ”Dumnezeului meu, care nu m-a părăsit niciodată”.
Orchestrația Missei este foarte complexă, necesitând un cvartet de soliști vocali, un ansamblu coral numeros și o orchestră completă. Interpretarea presupune o mare virtuozitate, atât părțile vocale, cât și cele instrumentale fiind foarte solicitante. Toate acestea fac ca lucrarea să fie prezentată publicului destul de rar. Sir John Eliot Gardiner, semnatarul unei versiuni de colecție a Missei Solemnis, a spus într-un interviu că ”partitura corului în această lucrare e ca o ascensiune pe muntele Everest”. Iată de ce, această versiune a vocal-simfonicului sacru beethovenian – prezentată de Orchestra Barocă din Freiburg sub bagheta lui René Jacobs, în mâinile căruia soliștii și corul Zürcher Sing-Akademie devin un instrument magnific al artei interpretative – este memorabilă și copleșitoare.
Orchestra Barocă din Freiburg a fost fondată în 1987, asumându-și ca misiune „să însuflețească lumea muzicii baroce cu noi sonorități”. În afara repertoriului baroc, orchestra interpretează lucrări din creația unor compozitori precum Beethoven, Schubert sau Weber, dar și muzică contemporană. Ansamblul este format din 27 de muzicieni și susține multe dintre concertele sale cu dirijori invitați, cum sunt Ivor Bolton, René Jacobs, Philippe Herreweghe, Pablo Heras-Casado și Trevor Pinnock. Invitată cu regularitate pe marile scene ale lumii și la festivaluri reputate, FBO colaborează constant cu muzicieni de marcă, precum Christian Gerhaher, Isabelle Faust, Andreas Staier și Kristian Bezuidenhout și desfășoară o strânsă colaborare cu casa de discuri Harmonia Mundi. Albumele ansamblului au primit premii importante, printre care Gramophone în 2011, ECHO Klassik 2011-2016 și 2007, Premiul Anual al Criticilor Muzicali din Germania în 2009, 2015 și 2016, Edison în 2008 sau Classical Brit în 2007.
Zürcher Sing-Akademie este un ansamblu coral renumit pentru versatilitatea sa interpretativă, susținând concerte la cel mai înalt nivel atât în formule camerale, cât și simfonice. Muzicienii colaborează cu numeroase orchestre și stăpânesc un repertoriu simfonic extins. Totodată, corul susține frecvent programe a cappella și își asumă un rol important în promovarea compozitorilor elvețieni. Dezvoltarea continuă a peisajului coral este esențială pentru etosul său; în acest scop, Zürcher Sing-Akademie comandă frecvent noi lucrări și a prezentat numeroase prime audiții. Florian Helgath este dirijor și director artistic al Zürcher Sing-Akademie din 2017.
Cu peste două sute cincizeci de înregistrări realizate și o agendă încărcată ca dirijor, interpret vocal și profesor, René Jacobs s-a afirmat pe o poziție de vârf în domeniul muzicii vocale baroce și clasice. Pregătirea sa muzicală a început în perioada în care a făcut parte din corul catedralei din orașul său natal, Gent (Belgia). În paralel cu studiile la Universitatea din Gent, a continuat să se perfecționeze în domeniul interpretării vocale. Întâlnirile cu Alfred Deller, cu frații Kuijken și cu Gustav Leonhardt aveau să-i influențeze orientarea către muzica barocă și repertoriul de contratenor, în care și-a afirmat rapid potențialul. În 1977 a fondat ansamblul Concerto Vocale, alături de care a explorat acest repertoriu în toată Europa și în Japonia. A început apoi să facă o serie de înregistrări inovatoare pentru Harmonia Mundi, toate fiind răsplătite cu premii în presa internațională.
Detalii despre program (text de Alice Mavrodin)
Missa solemnis în re major op. 123 de Beethoven (1770-1827) este a doua mesă a compozitorului, prima – în do major – datând din 1807. Missa Solemnis fusese destinată să celebreze, în 1820, înscăunarea arhiducelui Rudolf de Habsburg ca arhiepiscop de Olmütz, dar nu a fost gata la timp ci abia după doi ani, în ciornă, și definitivată după încă unul, în 1823. Lucrul a mers atât de greu și din cauza proporțiilor piesei (dublă față de o mesă de Haydn), dar mai ales datorită unei intense munci pregătitoare: studiul lucrărilor de gen mai vechi, laborioase exerciții de contrapunct și fugă. De altfel, Missa se deosebește de stilul obișnuit al lui Beethoven din sonate și simfonii, în sensul că e scrisă într-un stil polifonic de motet. Vocile corului și ale soliștilor sunt tratate individual și de o manieră care să le facă auzite pe toate, unele în pauzele celorlalte. E așa-numitul „contrapunct complementar”, condus cu o asemenea artă încât rezultatul e de o frumusețe care-ți taie respirația. Există desigur și câteva fugi ample și numeroase pasaje în stil fugat, după cum există – evident – momente acordice, fie pentru efecte de forță, fie pentru a scoate în evidență anumite cuvinte importante ale textului.
Missa e împărțită în tradiționalele cinci părți: Kyrie eleison (Doamne, miluiește), în care tonul este predominant rugător și relativ interiorizat; Gloria in excelsis Deo (Slavă lui Dumnezeu în Înaltul Cerului), cu un caracter expansiv, festiv în majoritatea timpului; Credo (Crezul), cu o succesiune de imagini muzicale în conformitate cu textul; Sanctus (Sfânt), care începe în tonuri scăzute pentru a culmina cu Osanna. Partea a doua a acestei mișcări, Benedictus (Binecuvântat cel ce vine în numele Domnului) este un pasaj liric cu vioară obligată – un solo de vioară ce se menține și în pasajele corale. În sfârșit, Agnus Dei (Miel al lui Dumnezeu, care ridici păcatele lumii) aduce din nou o atmosferă interiorizată și rugătoare, întreruptă în două rânduri de intruziuni belicoase cu tobe și trompete pentru a justifica implorarea „Dă-ne nouă pacea”.
Aceste cinci părți – șase, dacă socotim Benedictus separat – nu se mai subdivid în numere închise (arii, duete, coruri) ca în mesa barocă, ci se desfășoară dintr-o răsuflare în spiritul așa-numitei „misse simfonice” cultivate de Haydn. Ceea ce aduce în plus Beethoven – și i-a șocat teribil pe contemporani – a fost plasticitatea cu care e redat textul frază cu frază, dacă nu chiar cuvânt cu cuvânt. În Credo, această metodă atinge punctul maxim: viața lui Isus – întruparea, răstignirea, învierea, înălțarea la cer – este redată într-o manieră de-a dreptul „cinematografică”. Există și un moment în care Beethoven merge dincolo de text – dar aici urmează exemplul lui Haydn: în Gloria, când corul cântă „Laudamus te, benedicimus te, adoramus te”, brusc la „adoramus” sonoritatea scade de la forte la pianissimo, iar intonația cade cu o octavă. Justificarea acestei „rupturi” nu se află desigur în text ci în faptul că, la altar, preotul înclină capul când spune „adoramus”.
Missa solemnis s-a cântat în primă audiție în aprilie 1824, la Sankt Petersburg, grație prințului Nikolai Golițîn, un admirator al lui Beethoven, care a intermediat achiziționarea partiturii de către curtea țarului. La Viena, ea nu s-a cântat decât fragmentar, ca un grup de „Imnuri”, pentru că biserica interzicea cântarea de lucrări religioase în sala de concert. Astfel, la o lună după premiera rusă, cu ocazia primei audiții a Simfoniei a IX-a la principalul teatru din Viena, s-au auzit și fragmentele Kyrie, Credo și Agnus Dei din Missa sub conducerea – teoretic – a compozitorului, dar practic sub aceea a lui Michael Umlauf, capelmaistrul teatrului. Beethoven, complet surd, agita brațele haotic și nu putea ajuta cu nimic. Succesul concertului a fost însă uriaș, dându-i Titanului, în ultimii ani ai vieții, satisfacția de a fi apreciat la justa valoare.
credit foto: Andrada Pavel
