Gautier Capuçon nu se află la prima prezență în cadrul Festivalului George Enescu și este un admirator entuziast al muzicii compozitorului român. Se află printre cei mai căutați și apreciați violonceliști din lume, iar în perioadele de lockdown a oferit concerte zilnice, online! Am stat de vorbă în cabina sa, după repetiții, și i-am admirat siguranța de sine dublată de o autentică trăire și asumare a propriilor emoții!
interviu de Ruxandra Predescu
– Să începem cu începutul: aveați doar patru ani când ați început studiul violoncelului. Un instrument mare pentru o vârstă mică, un sunet grav, adânc. Pare o alegere mai degrabă neobișnuită pentru un copil de patru ani.
– Aveam patru ani și jumătate și, da, eram foarte mititel, nu că acum aș fi foarte mare. Dar să știi că există și violoncele micuțe, pentru copii, cam un sfert din mărimea unuia obișnuit, poate și mai mici.
Eu am primit violoncelul de la părinți și cred că un copil e tot timpul foarte onest în legătură cu ce anume îi place sau nu. Iar pentru mine a fost dragoste la primul sunet. Mi-au plăcut foarte mult și sunetul, dar și felul în care îl țineam, ca o îmbrățișare!
– Ați lucrat mult și în perioada pandemiei, în lockdown, ați avut concerte, ați fost foarte activ. Cum a fost această adaptare?
– Am lucrat, da, am făcut chiar o mulțime de lucruri în perioada respectivă. În primul rând am făcut zilnic câte un video. Mi-a luat o groază de timp, dar chiar aveam nevoie să exprim felul în care, la fel ca toată lumea, mă simțeam pierdut, debusolat, speriat. Aveam nevoie să cânt!
Am văzut atunci cât de mulți oameni au reacționat și câtă nevoie aveam cu toții de muzică, iar această conexiune, care a devenit din ce în ce mai puternică și emoțională, a fost foarte frumoasă, așa că în timpul primului lockdown din Franța am făcut 56 de astfel de video. Zilnic. Am făcut toate Suitele de Bach, împreună cu un prieten pianist, am făcut concerte live pentru cei care au avut grijă de noi în spitale, pentru copiii bolnavi. M-am ocupat, de asemenea, de cei care studiază cu mine, pentru că e o perioadă atât de complicată pentru cei mai tineri și cred că au nevoie de tot ajutorul pe care îl pot primi.
– Predați Classe d’Excellence de Violoncelle în cadrul Fondation Louis Vuitton. De ce este important pentru dumneavoastră să predați?
– Este foarte important pentru mine, la fel cum e și pentru cineva să aibă profesori dedicați de la începutul studiului. Eu am avut parte de asta, am fost extrem de norocos cu profesorii pe care i-am avut, și vreau s-o ofer, la rândul meu. Este ceva cu adevărat magic să pot împărtăși ceea ce știu și, în același timp, să învăț și eu de la ei. Este o adevărată provocare încercarea de a le cultiva propriile personalități și de a găsi calea potrivită de a-i ajuta pe fiecare – și nu mă refer doar la tehnica instrumentului. Ești ca un grădinar. Pui câteva lucruri mărunte în pământ și ele cresc, se transformă. Uneori asta se întâmplă într-o zi, uneori ia zile sau luni sau chiar ani.
– Ce considerați că are nevoie un violoncelist pentru a deveni cu adevărat remarcabil?
– Cred că pentru orice instrument e important să lucrezi mult atunci când ești tânăr, să-ți construiești tehnica, repertoriul, dar asta e doar o parte. Apoi să asculți, să citești, să ajungi să cunoști compozitorii și să înveți, să rămâi mereu cu mintea deschisă și să-ți construiești propria personalitate. Toți cântăm după aceleași partituri – Șostakovici, Mozart, Bach – dar fiecare avem ceva diferit de spus, pentru că venim din culturi și familii diferite, fiecare cu sufletul, energia și experiențele sale de viață. Iar acum avem atât de multe resurse, atât de multe interpretări diferite pe care le putem asculta, din care ne putem inspira – inspira, am spus, nu copia! – încât fiecare poate să-și găsească propria voce.
– Cât de relevant e să cunoști istoria personală a compozitorilor în interpretarea unei lucrări?
– Cred că e foarte important, iar eu studiez tot timpul aceste aspecte, pentru că povestea sau contextul modifică abordarea unei lucrări. Contează dacă autorul era vesel sau trist sau îngrijorat sau cum era. Desigur, fiecare artist adaugă propria viziune, propria înțelegere, dar cred că orice detaliu poate face diferența.
– Cel mai recent album, apărut în 2020, se numește Emoții. Cât de importante sunt emoțiile pe scenă?
– Muzica e emoție, iar esența e să aducem aceste emoții – ale celor de pe scenă și din fața scenei – împreună. Eu sunt norocos că am violoncelul prin intermediul căruia îmi pot exprima emoțiile, dar, apropo de discuția referitoare la pandemie, acestea au devenit mai puternice în perioada respectivă, de ambele părți ale scenei.
Albumul a fost înregistrat cu doar două săptămâni înainte de lockdown, iar toată post-producția și lansarea s-au făcut în timpul pandemiei. Sunetul, însă, a venit dintr-o perioadă în care nu trăisem aceste lucruri, a fost pandemic free.
– Violoncelul dumneavoastră a fost construit de Matteo Goffriller în 1701 și ați spus cândva că e un instrument la care nu e simplu de cântat. Puteați să alegeți un altul, de ce l-ați ales pe acesta?
– A fost greu la început, așa e. L-am preferat, însă, pe acesta, pentru că e ca un animal neîmbânzit, e cel mai frumos violoncel la care am cântat în acești 30 de ani și sunt norocos că pot cânta la el. E sălbatic și trebuie să-l îmbânzești, într-un fel, și îmi place mult că descopăr ceva nou la el aproape în fiecare interacțiune. E o relație foarte intimă și am spus mereu că artistul și cu instrumentul său au o relație de tipul 1 + 1 = 1, au același suflet, aceeași personalitate.
– Aveți un podcast care se transmite în fiecare duminică la radio, Les carnets de Gautier Capuçon. E dificil să păstrați acest ritm într-un program destul de încărcat, oricum?
– Este, pentru că am atâtea lucruri de făcut, este o provocare, pentru că fiecare zi are doar 24 de ore! Însă sunt foarte bucuros că am ocazia de a realiza acest program despre muzică și muzicieni din toate timpurile, clasici și contemporani deopotrivă.
– Există foarte multe genuri muzicale în prezent, iar muzica clasică este mai degrabă o nișă care nu ajunge în programele de radio sau TV cu audiență mare. Cum s-ar putea aduce, totuși, oamenii către acest gen și acest gen mai aproape de oameni?
– Cred că aici cheia este educația și studiul muzicii în școli. Și fac asta în Franța, ca ambasador al unui program de formare a orchestrelor școlare. Este ca o materie separată, săptămânală, iar elevii sunt ajutați inclusiv să-și aleagă instrumentul, primesc și sprijin financiar pentru acest demers într-o formulă mixtă – stat și privat. De când există acest program, au trecut prin el aproximativ 120.000 de copii, iar acum sunt 42.000 de copii care fac parte din el și 1520 de orchestre. Doar anul trecut, în plină pandemie, au apărut încă 150 astfel de orchestre, iar în acest an am călătorit în întreaga Franță și am susținut 17 concerte alături de 27 de copii care fac parte din aceste ansambluri și care au concertat în prima parte a concertelor mele, alături de alți aproximativ 180 din respectivele localități și care s-au aflat și ei pe scenă. Firește, mulți dintre ei nu vor ajunge muzicieni profesioniști, dar acest demers e dincolo de asta, îi ajută să se exprime, să-și exprime emoțiile într-o manieră în care chiar pot face asta. Sper că, într-o zi, fiecare copil din Franța va învăța să cânte la un instrument muzical!
– Ce proiect minunat, și cred că este făcut din iubire, pentru toți cei implicați, ceea ce mă duce la ultima întrebare din conversația noastră. Tema din acest an a Festivalului este „O istorie din iubire” și se referă atât la George Enescu însuși, cât și la artiștii prezenți în Festival, la organizatori și, fără îndoială, la public! Ce loc are iubirea pentru muzică în viața dumneavoastră?
– Este viața însăși. Sunt toate emoțiile, dar iubirea e cea mai frumoasă dintre emoții, iar cuvintele, de multe ori, spun mai puțin decât o putem face prin muzică. Este o temă minunată și foarte potrivită pentru acest Festival.
